Într-o lume desfigurată de urmaşii lui Cain, adică tot mai îndepărtată de otiumul estetic, unii rămân combatanţi cu „armele frumosului”, capabili de a vindeca răni spirituale, în orice caz menţinând zvonul primenitor al libertăţii. Sensibilităţile reunite ale lui Gabriel Chifu şi Mircea Bochiş sunt topite în ecfrasisul care este, de fapt, volumul Plăcuţele din Medio Monte: cuvânt şi imagine (Neuma, 2022), unde artistul plastic se simte „provocat” să aibă o reacţie în faţa poemelor, manifestată prin trimiterea de cărţi poştale cu instantanee din zona evanescentului, în speţă, şi prin lucrări în plumb, sub aspect de plăcuţe, elementul ales pentru prelucrare fiind din categoria „esenţialului”, cum precizează artistul plastic în textul liminar.

Avem de-a face cu o intertextualitate hrănită de solul mănos al misteriosului, cu infinite linii de fugă, cu nişte cadre de tip sfumato, aici locul culorii fiind preluat de trăiri şi emoţii, suprapuse de Creator într-o manieră care îl face pe om, tout court, o entitate unică şi irepetabilă. De aceea, stihuitorul, îndurând, parcă, gravitaţia metalului greu din imaginile-escortă, îşi ex-pune neajunsurile şi averea laolaltă: „E-n trupul meu eroarea, sunt slab, aproximativ,/ suferind, efemer, muritor,/ dar găzduiesc în mine o comoară/ fără pereche,/ emoţiile”. Îi răspund chipurile din plăcuţe, care aduc a înălţări biblice de la pământ, a catapetesme sau îl reprezintă pe Isus crucificat, când nu propun feţe emaciate de eremiţi. Alteori, ni se oferă, spre descifrare, alcătuiri din simboluri ce sugerează descoperirea unei limbi necunoscute încă, care ar trezi instantaneu entuziasmul unui arheolog, mai ales că meşterul s-a concentrat pe arta eliziunii spaţiale, abia „desenând” formele, şi a adăugirii laborioase de patină.

În ce priveşte linia estetică, Gabriel Chifu a făcut opţiunea, mai de mult, pentru mesajul comprimat, sever strunit sintactic, pentru ca o mulţime de biografeme să iasă la iveală, sublimate prin tehnica, dificultuoasă, a omiterii pasajelor care ar genera o stare de spirit. Operaţiunea „traducerii” semantice a confesiunilor (ori a însemnărilor, cum li se spune într-un volum anterior, care celebrează misteriosul) îi revine, aproape integral, cititorului, care constată, poate contrariat în experienţa lui lirică „învăţată”, dedulcită la melancolie şi reverie, că tranzitivităţii, purei însemnări, îi revine partea leului. Printr-o comparaţie blitz, poezia reflexivă – privilegiată de teoreticieni până mai ieri – presupune mai ales registru oracular şi orfic, în vreme ce poezia tranzitivă ar trimite la contingent, la valorile imediate ale vieţii. Prima mizează pe transcendent, puritate, metafizic, simbol, metaforă, esenţă, atemporalitate, cealaltă accentuează biograficul, cotidianul, colocvialul, nuditatea expresivă, denotaţia. Dincolo de cursul contrastiv al demonstraţiei făcute de un filolog (gradul zero al poeziei apare sub semnul reactivităţii la versul „greu”, „rotund”, apropierea de real implicând o poziţionare la fel de dificilă, ontologic vorbind, ca şi distanţarea de realitate şi de cititor), contează impactul acestei desfăşurări culturale ample din care care se reţine doar momentul elansării ideii. Restul este incizat, ca redundant. De altfel, din atare procedură vine, cumva paradoxal, şi fineţea versului aparent rugos, frust, auto-cenzurat din unghi adjectival, aspect caracteristic pentru poetica lui Gabriel Chifu.

Sigur este că poezia tranzitivă, coborâtă mai demult din elitistul turn de fildeş, nu înseamnă câtuşi de puţin deficit de energie poetică, ci un alt mod de asumare a lumii.Nu, aici nu se întâmplă nimic disruptiv pentru realitate, dar tocmai în creuzetul unor asemenea evitări ale „ascensiunii” pe scara literaturizantă a ideaţiei unicizării şi a retoricii flamboaiante se edifică un discurs despre o lume dispărută, sau efasabilă, cel puţin, în raport cu un trăitor care a învăţat să se mulţumească, treptat, cu puţin, derutat de ce rezultă din razantele iubiri, din sentimentul recunoaşterii unor meleaguri nemaiîntâlnite, din contemplarea vecinilor sau a propriului loc de muncă. Cum s-ar putea afla diverse lucruri demne de Eldorado, când„personajul” de prim-plan e un corp, dacă nu neajutorat, în orice caz greu de sprijinit, diferit de fiinţa pe care o găzduieşte? Medio Monte („loc nedefinit”, cum atenţionează Mircea Borchiş, „descoperitorul” artefactelor, în preambul) este un insterstiţiu, acea lume minusculă, vizibilă în linia de graniţă dintre apăsătoarea determinare a corporalităţii şi pulsiunile dezesperate ale unui suflet ţinut în loc de un trup care „atârnă greu”, „e stricat, e greşit”, „îngropat în irealitate”.

Unde mai pui că se dovedeşte şi „mut”, şi trebuie cărat orbeşte, cu toate semnalele sale contradictorii, ca dintr-o entitate cu tendinţe centrifuge acute. Mărturisirea, câtă e, ţine de muncile specifice, totdeauna chinuitoare, cerute de atingerea simplităţii spunerii trăirii. Chiar dacă sufletul va fi fost, la facerea lumii, un ingredient al marii învălmăşeli de tip tohu-vabohu, menirea lui pare, în astfel de versuri, de a ieşi din indistinctul primevalismului, spre a-şi striga două nevoi capitale. Una ar fi cea care consacră eul suferind, „maşinăria prăpădită”, portavocea „ruinată”, cealaltă părând ataşabilă erosului, ca exorcizant pentru toate noxele acumulate, mai curând inconştient, de un corp destul de orgolios pentru a viza creasta, dar nu suficient de rezistent (sau motivat) spre a străbate până acolo singur. Este „incriminată” şi predispoziţia spre exprimare grea sau de tot suspendată: „Parcă aş fi mut. Sunt mut? Sunt mut”.

Materia întregului volum pendulează între figurile căderii (cu aportul, inestimabil, al simbolului plumbului) şi acelea ale redresării comandate de un creier supramundan. Este, de fapt, diferenţa dintre prognosticabil şi misterios, dintre directeţea vieţii întru moarte şi ipoteza suspendării neantului prin artă. Doar că poetul nu intenţionează să marcheze aceste bifurcări nesfârşite pe scurtul, dar atât de greu perceptibilul drum al vieţii; el ştie, cu siguranţă, doar că zbaterea generală a speciei, inclusiv a speţei scriitoriceşti, e „scriere pe apă”. Drept care se impune o acţiune decisă, de salvgardare a pulberii existenţei: „Trebuie, trebuie să poată fi salvate cumva/ toate acestea,/ trebuie să existe un seif/ unde ele se depun, se imprimă, se păstrează.// Creierul lui Dumnezeu/ e seiful,/ iar poemul acesta e o parte din el”.

Cel care observă, cu serenitate, degradarea generalizată, dar şi staza blamabilă din perspectiva pandinamismului de astăzi, se numără printre cei care se incomodează singuri prin acte improbabile, ce amintesc parcă, de acele desene „copilăreşti”, vizionariste, prinse în Saint-Exupéry, cel din Micul prinţ: „peştele este mai mare ca râul”, „bradul e mai înalt decât încăperea”, „arăt ca o vrabie care tocmai a înghiţit un munte”. Plăcuţele din Medio Monte ne poartă, lin, fără avertismente, prin invizibil/ greu vizibil, care se doveşte nu neapărat zguduitor de periculos, cum ar crede temătorii locuitori în carapace, cât încercuitor, şi prin zona interzisului, a tăcerii, a nişei, de unde s-au întors, coerenţi, destul de puţini mărturisitori ai unei „limbi uitate”. Pe una dintre plăcuţe, Mircea Bochiş a conceput un lacăt stilizat, posibilă cale de acces pentru a „explicita” misterul încapsulat aici de Gabriel Chifu: „Păşesc purtând în spate o cocoaşă/ care este foarte grea/ şi care nu-i a mea”. Invocata deformare corporală e a tuturor, depinde doar de gradul de conştientizare a filosofiei cristice centrate pe purtarea poverii de către aproapele tău, plăcuţele fiind şi depozitare, ezoterice, ale înţelepciunii pierdute „la cafeneaua din centru” de cei „înecaţi în oralitate”.