Alegând titlul de mai sus, cu clara conştiinţă a ceea ce urma să spun, însemna, şi chiar asta se întâmplă, să mă situez în zona dezirabilului vecin cu cvasi-utopicul. Fel de a confirma că wishful thinking are meritele sale terapeutice, precum doctrinele consolatoare de tip religios, dar până la un punct. Resursele optimismului încep să semnalizeze, nepedagogic – căci dascălul trebuie să fie, până la urmă, un martir, nu?, şi nu mă gândesc doar la viziunea lui Octavian Goga –, prin beculeţul roşu de alarmă, starea critică principială a demonstraţiei ce de-abia începe. Avem în faţă o listă de exemple nu eroice, ci impregnate de luciditate şi de etos al muncii, care ar putea funcţiona şi astăzi,în domenii fundamentale, responsabile de situarea unei naţii, chit că vorbim de Titu Maiorescu, Spiru Haret sau Constantin Angelescu.

Da, e în chestie situaţia învăţământului, cheia de boltă a unui neam, cuplată, indiscriminabil, cu anvergura culturală a respectivei naţii. La noi, în afară de codrii verzi de brad şi de nelipsita, istoricizata jale, există în peisajul mentalitar şi zidul început şi neisprăvit al educaţiei normale, sănătoase, în sensul precis indicat de înaintaşi, cei numiţi anterior fiind doar o parte din vocile credibile. Sunt şi astăzi destui profesori cu gândire critică de tip meliorist, profesionişti care se pot obiectiva, adică, care, dacă ar fi ascultaţi de către factorii decidenţi, tinerii români nu ar mai provoca îngrijorare, în ochii seniorilor, fie aceştia părinţi, bunici sau sociologi (ori demografi), şi, în general, nu ar mai consttitui o nebuloasă în propriii lor ochi. Generalizez, desigur, dar statisticile conţin, toate, notele unui marcia funebre asociabil cortegiului unei defuncte decenţe. Oricine, prevăzut cu odrasle au ba, poate să găsească puncte de vedere viabile asupra problemelor reale din şcoala autohtonă, cu idei realiste în privinţa remediabiltăţii acestora, expuse pe un ton echilibrat şi, în ciuda proporţiilor dezastrului, întremător. Mă refer la opiniile unui număr important de profesori găzduite de România literară, preocupată, sistematic, şi, evident, logic, de soarta cititorului actual şi de mâine (vezi rubrica Didactica şi textele semnate de Alexandra Florina Mănescu).

Pentru ce, pentru cine mai scriem literatură? Pentru cei dotaţi cu organul numit curiozitate intelectuală şi artistică (totuna!, esenţială e ieşirea din mlaştina ego-ului), categorie care se plămădeşte prin râvna unui cadru didactic într-o sală de clasă, poate prost încălzită, unde numărul pieselor electronice, bune pentru joacă sau filmat, depăşeşte numărul sufletelor aflate acolo. Un fel de gâlceavă a spiritului cu tehnologia, ai zice, deşi cele două entităţi ar trebui să funcţioneze solidar, însă, constatăm lesne, domină legea efortului minim cu rezultate imediate, cu lipsa de consistenţă previzibilă: e infinit mai uşor să asimilezi butonarea unui gadget decât să citeşti o carte, horribile dictu, groasă. Clasicii, respectiv aceia demni de urmat, respectabilii din panteonul pe care, iată, îl avem, dar el nu e bine eclerat, ne-au lăsat, da, cărţi groase. Cine cunoaşte sistemul mai are în urechi zumzetul neliniştit al şcolerilor când sesizează ce dimensiuni fizice au Ion, Răscoala sau Enigma Otiliei. Atâta doar că fără lectură nu te poţi impersonaliza, cum pretindea, salubru, Maiorescu, pentru a trăi o altă „viaţă” cu fiecare volum citit. Umanioarele reprezintă, fără pic de patetism, unica şansă de a vedea lumea şi altfel decât prin lentilele, castratoare, ale randamentului, rentabilităţii şi antreprenoriatului. Respectiv, o lume mult mai bogată, egalmente incitantă şi instructivă.

Subiectul trimite la cauze profunde, întrucât starea de fapt e sub ochii noştri, accesibilă la orice post TV, şi sună catastrofist. Aceste cauze sunt puse în legătură cu o carte cu mare ecou, The Closing of the American Mind (cu echivalent românesc Criza spiritului american, deşi titlul original, cel cu închiderea, are un timbru mai întunecat), unde Allan Bloom repertoriază o serie de elemente care înfundă canalele cognitive. Sunt, cu alte cuvinte, demult impuse, ale lui Heidegger, de data aceasta, Holzwege, drumuri care nu duc nicăieri. O cale fără gardare umanistă, artistică, lato sensu, este o fundătură, vizibilă, până la urmă, în ierarhizarea oamenilor prin cifre (conturi), ca în Forbes. Defensorii omului inefabil, dotat cu sensibilitate, nu lipsesc, din fericire, şi avertizează, neobosiţi, chit că îşi cunosc limitele audienţei, asupra sărăcirii vieţii interioare, pasibilă să ducă, într-adevăr, la „ultimul om”, practic la suspendarea admirării „cerului înstelat” al filosofului, vai!, idealist. Nicolae Manolescu, spre pildă, şi-l ia aliat pe autorul american, în pledoaria sa pentru puterea exemplului: „În termenii lui Bloom,educaţia liberalăeste aceea care îşi propune ca sarcină principală «să-l sprijine pe elev să-şi împlinească natura umană împotriva tuturor forţelor deformante ale convenţiei şi prejudecăţii». Cu alte cuvinte, să-şi pună întrebări esenţiale, precum «Ce este omul?» sau «Cine sunt?» şi «să devină conştient că răspunsul nu e nici evident, nici, pur şi simplu, indisponibil şi că nu există o viaţă serioasă în care această problemă să nu fie o preocupare continuă». Trei sunt pilonii concepţiei lui Bloom: studiul prioritar al umanioarelor, altfel spus, al disciplinelor clasice formatoare; rolul profesorului, dascăl, guru, maestru, model; autoritatea de care acesta trebuie să dispună pentru a-şi învăţa elevii să gândească în mod liber”. Am decupat frazele dintr-un editorial recent publicat în revista amintită mai sus, care duce o campanie sui generis pentru însănătoşirea gustului public, aproape în locul unor instituţii a căror activitate s-ar cuveni, în virtutea legii, dar şi a unui minim patriotism, să vizeze deşteptarea românului şi emanciparea sa în raport cu barbarii de tirani. Cine sunt tiranii de azi? Simplu şi sumbru: lăţirea kitsch-ului comportamental (ca sinonim – manelizarea manierelor, prin călcarea în picioare a „prăfuitului” cod burghez care valoriza politeţea, abrogarea stridenţelor, les bienséances etc.), efortul iresponsabil al unor media de a impune „vedete” care violează, în formă repetată, limba română, neieşind, totuşi, din arsenalul a vreo sută de cuvinte, promovarea unor inşi ca influenceri, care pretind că îi „doare inima de săraci”, vorba cronicarului, pe când ei trăiesc într-un decor cu stive de bani înalte ca Burj Khalifa. Şi, nu în ultimul rând, iţirea, în spaţiul public, a unor persoane care au avut – ce întâmplare recurentă! – probleme serioase cu şcolaritatea.

Greu să nu dăm, din nou, cuvântul lui Nicolae Manolescu, care îl citează pe profesorul american, de data aceasta pentru excelenţa stilistică: „«Cu toate că ar fi o nebunie să credem că învăţătura din cărţi reprezintă ansamblul educaţiei, ea e necesară întotdeauna, mai cu seamă în epocile caracterizate printr-o sărăcie a modelelor vii de posibile tipuri umane superioare. Însă învăţătura din cărţi este cam tot ce poate oferi un profesor. […] Tot ce poate spera este ca învăţătura lui să-şi pună amprenta asupra vieţii studenţilor. [În ce-i priveşte pe studenţi, cei mai mulţi] Vor fi mulţumiţi cu ceea ce prezentul nostru consideră drept relevant; alţii vor manifesta un entuziasm care va descreşte atunci când familia sau ambiţia le oferă alte obiecte de interes; un număr mic dintre ei îşi vor petrece viaţa într-un efort de a fi autonomi. Pentru aceştia din urmă, mai ales, există educaţia liberală». Cum toate acestea nu puteau fi spuse mai bine, să-mi urmăresc ideea promisă şi să semnalez (a câta oară?) unele din opreliştile puse de «pedagogii de şcoală nouă» în calea educaţiei liberale, provenite, majoritatea, dinpolitical correctness, stupida doctrină decedată şi dezgropată de câteva ori în ultima jumătate de secol, ca statuia lui Stalin dinCăinţa,filmul gruzin, din anii 1980 ”.

Ne amintim, periodic, întrucât ne-o cere meseria, de prospectările pedagogice ale iluminiştilor, cei convinşi că educaţia va salva lumea şi că cea mai sigură investiţie e aceea în Şcoală, un fel de locus amoenus în care se îmblânzesc atavismele speciei. E drept că, măcar empiric văzând lucrurile, premianţii şi olimpicii devin persoane nonbeligerante, „aşezate” social, dispuse la dialog, capabile de elanuri civice. Biblioteca le-a „tocit” apetitul pentru violenţă şi, în ciuda uşoarei mizantropii inerente cetitului cărţilor, ei dau seama de partea frecventabilă a societăţii. La o adică, e preferabil orice profil mai efasat, ceva mai timorat, din motivul, să zicem, al miopiei dobândite prin asiduitatea lecturii, unor răcnete preistorice emise, de la tribune oficiale, de ipochimeni care au încheiat liceul pe la douăzeci şi ceva de ani şi vreo facultate, în speţă particulară, când le începea grizonarea. Tribunii de ocazie, ca orice falşi profeţi, le doresc semenilor numai „de bine”, ca iluminiştii en titre, că dacă suntem educaţi, ne vom şi înţelege şi va fi armonie, coabitare paşnică, nu va fi nevoie de alegeri anticipate ş.a.m.d. Numai că depinde cum interpretăm emblema raţiunii de pe la 1789 – la lumičre face aux ténčbres. Pentru că cea mai intensă lumină, veritabil viitor de aur strălucitor, o produc, aşa cum pretind, populiştii, tenebre însemnând, vezi bine, tot ce e contrar demagogiei lor.

Confruntarea acelor simboluri, dincolo de registrul politic, apare, inevitabil, în universităţi. Tot în România literară, şi tot cu invocarea gânditorului american de la Chicago (aspectul ni se pare semnificativ), Alexandru Călinescu pune accentele sec şi la obiect: „O arată, printre altele, cartea sociologului şi profesorului canadian Robert Leroux, carte intitulatăCele două universităţi(Les Éditions du Cerf, 2022). Interesul cărţii vine şi din aceea că ne dă o imagine a progreselor înregistrate de ideologiawoke　în Canada,　oricum o ţară care a fost în avangarda corectitudinii politice. Leroux, trebuie s-o spunem din capul locului, e un partizan al universităţii tradiţionale, al raţionalismului şi al umanismului, al culturii clasice. Îl citează în mai multe rânduri pe Allan Bloom, cel dinThe Closing of the American Mind　[…].Trimiterea la Bloom e şi un mod de a arăta că operaţiunea de subminare a valorilor tradiţionale e mai veche şi că, astăzi, putem vorbi de victoria mişcării contestatare, ce a transformat universităţile în nişte produse de consum. Leroux îl urmează pe Bloom când constată că marile opere ale literaturii nu mai sunt citite, că tineretul e «bibliofob», că înregimentarea politică (la stânga, bineînţeles) a deturnat universitatea de la menirea ei. Un rol nefast l-a jucat postmodernismul, iar aici autorul se sprijină pe cartea semnată de Helen Pluckrose şi James LindsayCynical Theory　(carte pe care am comentat-o în această rubrică, în numerele 9 şi 11 din acest an ale revistei noastre)”.

Ce-ar mai fi de comentat? Multe, categoric, şi tot în direcţia definirii plauzibile a luminii şi luminătorilor neamului. Apropo de cecitate, să-l lăsăm pe bătrânulAlecsandri să viseze, cu năduf, Deşteptarea României: „Numai tu, popor române, să zaci vecinic în orbire?/ Numai tu să fii nevrednic de-acest timp reformator?”.