„Am cunoscut răul în prima parte a vieţii mele, când locuiam într-o ţară supusă regimului stalinist” – scrie Tzvetan Todorov chiar la începutul influentului său op, Noi şi ceilalţi, subintitulat, cât de actual!, Despre diversitate. Care era acel rău, pentru că unora fraza li s-ar părea suspectă, dacă nu acuzatoare, întrucât Stalin are urmaşi şi astăzi, aprobaţi de o parte a umanităţii? Simplu, dar, pare-se, imposibil de acceptat de naturile născute duplicitare: „contrastul ţipător dintre frazele cu care se înconjurau reprezentanţii puterii şi viaţa pe care o duceau şi cea pe care ne făceau s-o ducem, aceasta părând că se conduce după cu totul alte reguli”. Aşadar, silirea individului să aibă, straniu şi, de bună seamă, nefast, două personalităţi, „una publică şi supusă, cealaltă particulară şi care făcea ce-o tăia capul”. Cine nu a trecut prin proba clivajului acestuia, va nutri, vag spre nebulos, vise derivate din frumoasa cutie a Pandorei inscripţionată cu formula Liberté, Égalité, Fraternité, şi va continua să afirme că proiectul comunist e bun, în sine, dar a fost aplicat greşit. Oftatul acesta, prin omniprezenţă, a ajuns cam kitschos, aproape melodramatic, dar s-ar putea, foarte bine, că asta să nu fie decât percepţia celui care a citit analizele-avertismente aparţinând lui Raymond Aron, Jean-FrançoisRevel, Karl J. Popper ori Friedrich A. Hayek, din care rezultă, limpede, că bazarea statului pe o retorică a forţei, găunoasă şi triumfalistă, esenţialmente mincinoasă, presupune, automat, prăbuşirea nivelului de trai şi divorţul faptelor de valori.

Notele lui Todorov în privinţa noilor săi compatrioţi vestici sunt grăitoare, deşi au aerul benign al unei simple constatări sociologice: „în linii mari, ei duceau o viaţă de «mici burghezi» şi profesau un ideal revoluţionar – care, dacă s-ar fi realizat, ar fi făcut imposibile anumite forme ale existenţei lor, de care păreau totuşi foarte legaţi”. Să trăieşti în libertate şi să visezi revoluţie: un aspect care l-ar fi mulţumit intens pe Lenin, i-ar fi confirmat „munca” de-o viaţă de agitator. Pentru fazele timpurii ale agitaţiei bolşevice, ar fi, cred, de ajuns, şi pentru un tânăr contemporan grăbit, să vadă ecranizarea după Doctor Jivago (pentru că, după standardele „vitezei” actuale, vizionarea peliculei durează mai puţin decât parcurgerea cărţii lui Pasternak).

Ce ni se pare nouă, unora, flagrant, respectiv ciuntirea libertăţii, degenerabilă în veritabila amputare a fiinţei, sau în tot cazul, în malformarea ei pe viaţă, altora li se prezintă ca o formă, una dintre multele, dar, cu siguranţă, cea mai bună, conform lui Marx, de a conduce. Apetitul dictatorial nu suportă contrazicerea, drept care autocratul, de ieri şi de azi, dezvoltă măsuri profilactice spre a-şi apăra, cu orice preţ, legitimitatea puterii, tradusă prin dreptul de a deţine adevărul. Adevărul porcilor din orwelliana Fermă a animalelor, echivalent cu efectul forţei. Orice variantă de dizidenţă înseamnă pericol, ajungerea prin Gulag sau ajutorul dat ca să te arunci pe geam, ori, şi mai vecin cu Dosarele X, ca să cazi pe scări şi să mori, pur şi simplu. Sunt exemple de sub ochii noştri din Estul apropiat. Iată, însă, că modul acesta de fiinţare, mai precis de des-fiinţare a omului în lume, nu dă semne că ar fi repudiabil în unanimitate. Dimpotrivă. Practicile de sugrumare a alterităţii se bucură, în continuare, aşa brutale cum s-au dovedit dintotdeauna, de o mare popularitate.

La un nivel soft, de retorică nebelicoasă, deci cu atât mai perversă, metodologia stabilirii adevărului se numeşte, azi, Political Correctness. E tot un mod de a (ab)uza de bietul adevăr, în sensul că cine nu îmbrăţişează ideologia auto-proclamată egalitaristă, dăruitoare de şanse tuturor, ca un Moş Crăciun trans-rasial şi, oricum, trans-etic, în plus post-istoric, devine un ins nefrecventabil. Recte un proscris. La nivel hard, însă, lucrurile se complică psihologic, simplificându-se, paradoxal, ca proceduri: neacceptarea dialogului duce la una dintre cele două extreme posibile: monologul, chipurile inofensiv – şi Hamlet locuia în solilocvii, după legea lui internă – şi, respectiv, războiul. Se vede treaba că, reflecţia fiind mai grea şi neconferindu-ţi putere, opţiunea rămâne războiul, la propriu. Nu cu linşări mediatice, nu cu hegemonia cantitativului asupra particularităţii, ci acela cu ororile de care credeam că am scăpat – sfântă naivitate! – după căderea Berlinului hitlerist.

Îmi fac iluzia că noi, filologii, s-ar cuveni să fim mai sensibili, dacă nu alergici, în faţa tehnicilor de manipulare a limbajului, în faţa prea eficientei limbi de lemn, pentru că avem „şansa” de a fi insideri. Şi, astfel, am şti foarte bine că discursurile sunt nişte evenimente, nişte motoare ale istoriei şi nu doar reprezentări ale sale. Spun asta tot cu privirea spre succesul unor discursuri dictatoriale care mână energiile prin vorbe care nu au nicio ancoră în realitate. O propagandistă a lui Putin, decorată pentru asta, îi numea pe ucraineni, adică pe „ceilalţi”, nici mai mult nici mai puţin decât „canibali”. Practic, îi putea numi oricum, şi chinocefali, şi orci, şi goblini sau orice poate aminti de o specie subumană, pentru că nex-ul cuvintelor a fost demult evacuat din logica discursului puterii discreţionare. Aceasta e natura răului: iniţial trece pe lângă noi neobservat, stă în umbră, compromite azi câte un termen, mâine, un altul, busculează sensurile, cu uriaşă perseverenţă, zice prosperitate pentru a defini sărăcia, operaţiune specială (ca în filmografia lui James Bond, dar categoria burlescului e indiscriminabil legată de minciuna sfruntată) în loc de război, popor eliberator în loc de popor ocupant, reeducare în loc de teroare etc.

Românilor ar trebui să le sune arhicunoscut toate astea, de care s-au despărţit în 1989. Problema că despărţirea a fost mai ales declarativă, nu şi factuală, după cum se observă; un profesor, spre pildă, priveşte revoltat la bugetele paupere de la educaţie (unde nu se respectă legea însăşi a alocării unei anumite cifre) sau cultură, în condiţiile unui discurs oficial unde axială este „creşterea economică”. Într-un peisaj cu atâtea şcoli dotate cu toalete în curte, îţi vine să te întrebi cu năduful lui Moromete: care creştere?!, care pleaşcă?!. Passons...

Să lăsăm elocvenţa exemplelor pentru cine are urechi de auzit, pentru a reveni la altitudinea istorică şi mentalitară de la care am pornit, şi anume identificarea răului din stalinism. Mergând în amontele problemei, ne întâlnim, inevitabil, cu marchizul de Custine şi ale sale Scrisori din Rusia. La capitolul diagnoză, francezul se arată imbatabil, în sensul precis că remarcile lui se potrivesc ca o mănuşă pe mâinile murdare de sânge ale autocraţiei de astăzi, hrănite de visul imperialist din veac. Înapoierea economică, sudată de aceea educaţională, întreţinute, ambele, cu metodă – iată calea sigură spre servitute, vorba lui Hayek. În cazul de faţă, discutăm despre şerbie, care, dincolo de momentul ei istoric, reprezintă, principial, un format perfid de încrengături sociale care face şi din popor, şi din despotul lui un real pericol pentru naţiile civilizate, ai căror gânditori s-au tot frământat pe seama dilemei „filosoful-rege?”. „În Rusia ea [şerbia, ca lege constitutivă a societăţii – n. n.]– observă Custine – a degradat într-atât vorbirea, încât cuvântul nu mai este socotit decât o capcană: ocârmuirea noastră trăieşte din minciuni, căci　adevărul îi înspăimântă deopotrivă pe tiran şi pe sclav. De aceea, oricât de puţin s-ar vorbi în Rusia, tot se vorbeşte prea mult, devreme ce în această ţară orice discurs este expresia unei ipocrizii religioase sau politice”.　Şi încă: „a minţi, aici, înseamnă a ocroti societatea, a spune adevărul înseamnă a zdruncina statul”.　Apoi: „Toţi aici sunt siliţi să-şi repete un adevăr aspru: ţelul omului nu este pe pământ, iar mijlocul de a-l atinge nu este plăcerea”. Concluzia ghidajului contra independenţei de gândire e previzibilă: „În Rusia, nu este permis să subzişti decât jertfind totul iubirii faţă de patria pământească, sfinţită prin credinţa în patria cerească”.Cu atare ancadrament ideatic, conceptul de democraţie îşi dă ultima suflare.

De aceea, ne întoarcem la constatarea lui Todorov, din care derivă o atitutudine tipică, în care se regăsesc, poate, destui intelectuali estici: „nu am ezitări când e vorba de a recunoaşte un rău drept rău (am mai curând în privinţa binelui). Am senzaţia de a fi câştigat, în acest domeniu, un fel de absolut, care nu mă va părăsi niciodată; ataşamentul meu faţă de idealul democratic nu este doar raţional: mi se urcă sângele la cap când acesta este pus la îndoială şi simt că mă înverşunez contra interlocutorului”. Atâta doar că umanistul recunoaşte, onest, ce îl provoacă, din motivul că este păţit, admite iritarea prea-omenească, dar rămâne paşnic, precum orice creatură cugetătoare. În vreme ce înverşunarea altora, cu sângele ideologic urcat la cap, înseamnă a pune mâna pe armă şi a o folosi.