Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Gândire de-a dreptul retro: ce credeam, unii, că e umanismul

        de Gabriel Coşoveanu

Obişnuiam să pun eticheta „orwelliană situaţie” cam pe orice anomalie din viaţa sub comunism. Şi prilejuri erau duium. Acum judec, poate apăsat autocritic: era un comentariu „literar” la realităţi dure, atroce. Au fost oameni care, exasperaţi, şi-au dat foc, alţii au sfidat autorităţile şi au ajuns în închisori, distruşi, atât ei, cât şi familiile lor. În fond, în fapt, distrus a fost sufletul omenesc, şi, pentru asta, ar trebui interogat, mai cu tragere de inimă, Karl Marx, ca şi discipolii săi. Cei mai mulţi dintre ei nici nu l-au citit, habar n-au ce-i cu acel Capital, dar, dacă te-ai născut înciudat pe lume, aplici dume din manualul urii. Cui i se pare că exagerez, aduc argumente, aşa, în treacăt, pentru că, cine e intrigat de mesaj, va fora despre apocalipsa cu faţă umană. În Manifestul Partidului Comunist, Marx şi Engels afirmau, între alte „principii” egalitariste, bune de frecţii la piciorul unui olog, c㠄proprietatea e rodul unui furt”. Sădirea principiului, de tip mincinos, comunistoid, funcţionează pervers. Îmbogăţiţii de azi vituperează Occidentul „corupt” şi îşi trimit copiii la studii acolo.

Problema, una veritabilă, după mine, e că îl putem invoca pe Orwell şi la mare distanţă de căderea Zidului Berlinului.Ziditorii de absurd n-au pierit odată cu acea condamnare a unui regim criminal, chiar ai zice că au prosperat. Mi-am făcut iluzii, cum îşi face orice om normal, pardon, banal, că 1989 ne va schimba vieţile. Aparent, aşa a fost. S-a terminat cu statutul de profesor navetist, cu temerea că o poţi păţi rău dacă asculţi Europa Liberă sau Vocea Americii, cu izolarea menită să te ţină departe de „iadul” capitalist, ca pe un om de cavernă. Cu amendamentul că respectivul om de cavernă nu e incriminabil, în niciun fel, după cum nu poţi fi criticat pentru motivul că, să zicem, generic, ţânc fiind, cădeai des în fund şi nu înţelegeai neam lumea adulţilor. Cu adevărat abominabil mi se pare cel care te re-aduce la stadiul de infans, şi nu la aspectul de fiinţă failibilă, întrebătoare, mereu mirată, la graniţa cu ridicolul (din perspectiva maturului, se înţelege), ci de entitate nevertebrată, căreia îi trebuie setate scopurile. Pentru a reduce salubru discursul, vorbim – secretul lui Polichinelle! – despre Political Corectness. Da, vorbim prea des, aproape maniacal, despre acest subiect, însă nu te poate lăsa indiferent escalada obiectului.

Cum să nu simţi nevoia să-l citezi pe Alexandru Călinescu care (fără a fi el masochist sau mizantrop, că, dimpotrivă, e om îndrăgostit de viaţă) citeşte, observăm, mereu, despre o boală cumplită, văzută, de mulţi, ca ideologie în regulă, chiar regulatoare. De curând, cum ne dă de ştire într-o publicaţie din oraşul său natal, a citit cartea lui Jean-François Braunstein,Religia woke (Editura Grasset, 2022).Devii atent imediat, oricât ai fi de plictisit de morbidităţile cotidiene. Sau, cel puţin, aşa simte profesorul care semnează aceste rânduri, şi vede, nu neapărat în amfiteatrul universitar, ci şi pe stradă, vrând-nevrând, ce „idei” ingerează tinerii. Aşadar, spicuim, cu sentimentul, aproape vinovat, că răspândim, precum o groază de oficine (încă o dată, pardon!), alte veşti rele: „În California, un profesor de endocrinologie a fost obligat să se scuze fiindcă a vorbit despre «femei însărcinate», ceea ce era discriminatoriu faţă de bărbaţii trans deveniţi femei. Asociaţia medicală britanică recomandă folosirea formulei «persoană însărcinată» în loc de «femeie însărcinată». Se va vorbi de «părinte ce dă naştere» în loc de «mama», de «alăptare la torace» în loc de «alăptare la sân», de «lapte parental» în loc de «lapte uman». În bugetul pe 2022 al administraţiei Biden, «mamele» sunt înlocuite cu «persoane care dau naştere». S-a propus, de asemenea, drept înlocuitor pentru «femeie» formula «corp cu vagin». Şi aşa mai departe, într-o escaladă a aberaţiilor şi a absurdităţilor”.

A fost o vreme în care credeam, eu şi câţiva prieteni, că repertorierea relelor lumii a cam luat formă gravisimă, alertantă, prin opul lui Allan Bloom, The Closing of the American Mind. Şi-aşa, se poate zice că e o scriere cam veche. Totuşi, prezenteiştii noştri atât de vocali n-ar califica, la fel, Societatea deschisă şi duşmanii ei, unde Karl Popper face, fără să ştie persoana, arheologia mentalităţii unuia ca Putin? Constatăm că visele noastre urâte, despre care spuneam Vade retro, Satana!, deşi acele „vise” ar merita predate în şcoală, precum Arhipelagul Gulag, Întuneric la amiază sau Fenomenul Piteşti. Cine s-a gândit la formele de manipulare a omului, bietul de el, „bunul sălbatic”, virgin la blestemăţii ideologice, îi are, oricum, în bagajul bibliografic minimal pe Soljeniţân, Koestler ori Ierunca. Ce au ei în comun? Atât de simplu: descrierea nopţii minţii.

E motivul care-l mână în luptă pe Al. Călinescu: „Militanţii woke au iluzia, notează Braunstein, că vor nega realitatea prin limbaj. E un fenomen tipic gândirii magice, primitive. Demersul lor este profund anti-ştiinţific, amintind de aiurelile pe care le profesa un fals savant sovietic, Lîsenko, mult îndrăgit de Stalin. Se urmăreşte, obsedant, «devirilizarea» («demasculinizarea») şi «decolonizarea» ştiinţelor, inclusiv a matematicilor (a căror învăţare ar ţine de «privilegiul alb», fapt pentru care trebuie inventate «matematicile echitabile»). Se consideră că istoria occidentală a fost întotdeauna rasistă şi că societatea actuală suferă de «rasism sistemic», albii fiind în mod structural rasişti, iar persoanele de culoare fiind în mod fatal oprimate. Aplicarea, în orice raţionament şi în orice analiză, a schemei intersecţionale (rasă, clasă, gen) e semnul unei pauperităţi jalnice a gândirii şi al unui dogmatism fioros. Oricât de pesimist ar fi, la capătul briliantelor sale consideraţii, Jean-François Braunstein socoteşte că singura formă de rezistenţă este să spunem «nu» tuturor ideilor woke aberante şi abjecte. E şi unica şansă, oricât de mică, de a depăşi această gravă criză spirituală”.

Da, unii am spune „nu”. Unii. O minimală interogaţie, însă, dă în ceva dramatic: cei care identifică criza şi, eventual, se alertează pe tema asta, sunt departe de un număr civil critic, respectiv, acela care să facă o ştire. Deocamdată, o ştire este, de regulă, catastrofistă, cu răniţi, cu morţi, nicidecum cu decedaţii, chit că pe picioare, de pe urma woke-ului.

Nr. 02 / 2023
In memoriam Dumitru Radu Popescu

In memoriam George Banu

Calendar al scriitorilor din Filiala Craiova a USR

Gândire de-a dreptul retro: ce credeam, unii, că e umanismul
de Gabriel Coşoveanu

Poem
de de Călin Vlasie

Literatura pentru copii şi pentru copil
de Cătălin Pavel

In memoriam Adam Puslojic

Dezordinea e binevenită (3)
de Gheorghe Grigurcu

Punctul de vedere
de Nicolae Prelipceanu

Ion Raţiu. Deşertăciunea deşertăciunilor...
de Mihai Ghiţulescu

Alfabet. Bizanţ. După Bizanţ
de Cristian Pătrăşconiu

Întunecat, decadent, nihilist
de Dumitru Ungureanu

Solitudinea învolburată a poetului
de Gela Enea

Care a fost cea mai frumoasă carte citită în 2022? (II)
de Simona Preda

Nichita Stănescu în confesionalul intim
deToma Grigorie

Istorii nefardate
de Gabriela Gheorghişor

Eminescu şi umorul junimist
de Gabriel Nedelea

Carol al II-lea rămâne un mare ctitor, un adevărat „Voievod al Culturii”
de Narcis-Dorin Ion

La cafeneaua Ice Flame din Medio-Monte
de Marian Ilea

De pe strada lor nu mai povesteşte aproape nimeni
de Ion Predescu

Student la Cluj
de Geo Constantinescu

Domnul Iedeman din Austria:ospăţul fără sfârşit
de Daniela Firescu

Pierdere şi regăsire
de Viorica Gligor

Ion Maria: ontologizarea sinelui prin reificare
de Florian Copcea

Trăiri intenţionale
de Gabriela Nedelcu-Păsărin

Ion Maria: ontologizarea sinelui prin reificare
de Florian Copcea

Cele nouă femei de la Ravensbrück
de Gwen Strauss

Preavangardă şi Avangardă: un tudiu cu miză internaţională
de Cătălin Davidescu

© 2007 Revista Ramuri