Mihai Şora – acum, amintiri

L-am cunoscut pe filosof prin anii ‘90. Apucase să-mi facă un bine, fără să ştie de mine, în scurtul său mandat de ministru al educaţiei, imediat după Revoluţie. Adică dispusese ca şefii de promoţie de facultate să aibă prioritate în dobândirea unor posturi la colegii de prestigiu. Aşa am ajuns, eu, atunci, profesor la Colegiul Carol I din Craiova, pentru mine ceva deosebit de important, întrucât acolo absolvise propriul tată. Altfel, pe vremea aceea, pentru cine îşi mai aminteşte, existau nişte bareme, nişte punctaje pentru „post în oraş”, ancadrament în care un tânăr nu ar fi intrat, pentru simplul motiv că selecţia se făcea pe numărul de ani de vechime în învăţământ.

Dincolo de episodul, care, cumva, mi-a marcat destinul, şi m-a determinat să dau concurs la universitate, datorită unor oameni excepţionali precum Marin Beşteliu şi Eugen Negrici, rămâne, în memoria mea, un dialog strâns, afectuos, cu Mihai Şora, de câte ori ne întâlneam la evenimentele, în speţă bucureştene, ale Uniunii Scriitorilor din România. Ceea ce mi-a devenit tot mai clar era că, printre vocile distincte ale actualităţii româneşti, se numără una care vine din altă epocă, una mai fastă pentru acest neam, şi care ştie, cum numai înţelepţii pot şti, să facă o navetă neagasantă şi constructivă între cronotopul formativ şi realităţile contradictorii de azi. Acest supravieţuitor, la propriu, al mirajelor ideologice generate de secolul al XX-lea, defensor îndârjit al ideii de demnitate, practicant al „ataşamentului detaşat", a fost atins, pare-se, de graţie, adică de acea stare căreia i-a dedicat, cu bază pascaliană, o teză de doctorat în Franţa, şi de aceea tot ce a rostit capătă, într-un fel sau altul, valoare exemplară. Aş comenta, apropo de exemplu, şi pe post de in memoriam, un anumit volum.

Despre toate şi ceva în plus, născută ca produs dialogic, întrucât e provocată de curiozităţile şi remarcile lui Leonid Dragomir, el însuşi filosof (cu o teză despre Nietzsche şi Freud), care prezintă esenţa mentalului veritabilului maestru din perspectiva eticii, aspect puţin atins de gânditorii noştri: „În zona aceasta a dezvăluirii orizontului în care orice împrejurare a vieţii poate fi trăită ca o bucurie – idee profund creştină –, dar şi a determinării consecinţelor pierderii capacităţii de a ne bucura din pricina căderii din a fi poate fi găsită una dintre cheiţele înţelegerii filosofiei sale. Într-acolo trimite şi acel enigmatic «ceva în plus»".

Conform unei teorii pe care o găsim în Du dialogue intérieur (reamintim că e vorba de debutul lui Şora, din 1947, la Gallimard), orice semnificaţie suportă un univers de cosemnificări, totul fiind unicizat, prin transsemnificaţie, într-o clipă, într-un moment imposibil de reiterat, subîntins de un elan care nu poate fi obiectivat niciodată. Partea de inexprimabil dintr-o predicaţie, de orice natură ar fi ea, corespunde sintagmei „ceva în plus". Recunoaştem, cu uşurinţă, ductusul fenomenologic al acestei scheme unde „personajele" sunt clipa şi timpul, într-o relaţie aparent total antinomică, tensionată, ce constituie o preocupare a lui Mihai Şora. În ciuda lecturilor ulterioare masive din Heidegger, Kant, Pascal, Péguy, Cusanus, Sartre, Gabriel Marcel (cu accente de scepticism în privinţa anglo-saxonilor, socotiţi mai degrabă „pedeştri"), metoda sa a rămas, în punctele de forţă, în reflexe şi valorizare, debitoare lui Husserl (citit în adolescenţă). Comparaţia cu autorul lui Sein und Zeit îi prilejuieşte câteva rînduri în spirit disociativ de mare claritate, calitate comună, de altfel, întregului volum. Concepte şi demonstraţii cu grad ridicat de dificultate ne apar comprimate inteligibil, sunt accesibilizate fără a se pierde din carnea filosofică, din emoţia comuniunii, şi, mai ales – notă aristoteliană, de data aceasta –, din scopul oricărei acţiuni: buna vieţuire în comun, obţinerea unui cotidian al rectitudinii. În absenţa profunzimii comuniunii – care poate fi şi preverbală, dar mai instructivă se dovedeşte cea care face ca înţelesul dat cuvintelor să nu producă, în vreun fel, contrasensuri în celălalt –, registrul speculativului i se pare lui Şora nelegitim. Când cunoşti acut implicaţiile neşansei istorice („Generaţia mea, care în momentul de faţă nu prea mai există, a lăsat infinit mai puţin decât putea să lase"), şi îl dăm exemplu doar pe Alexandru Dragomir, născut tot în 1916, melancolia pândeşte, lacomă, la doi paşi de şantierul tău, mai ales că tema căderii e un soi de loc geometric al operei. Ca să nu te îngenuncheze, probabil că ai nevoie de ceea ce numeşte filosoful „vână”. Vitalitatea captată în proiecte, mobilitatea teribilă, cu ignorarea vârstei, îl determină să dea un astfel de răspuns la chestiunea identificării spiritului celui mai afin din cultura noastră: „Ca tensiune şi problematică existenţială, cu materialele informe lăsate de Eminescu în cufăr. Nu ca realizări, căci nu sunt. Ca elan. Era o chestiune serioasă, o meditaţie pe viaţă şi pe moarte, o tensiune extraordinară”.

Cert este că modul de angajare civică şi socială, în genere, are puterea de a convinge, că între a fi şi a avea îşi dovedeşte, într-adevăr, utilitatea epistemologică verbul a face. De multe ori chiar el face diferenţa între atâtea proiecte individuale demne de admiraţia părţii reflexive din noi, dar variat racordate la solicitările din Cetate ale „clipei". De aceea, când trebuie să definească şi să clasifice, Mihai Şora recurge, firesc, la metafore, preferând exprimarea sugestivă în locul visului formalizant. Atenţia acordată mereu individualului şi nuanţei îl fac să suspecteze orice structură care instrumentalizează omul, care-l declasează la rangul de unealtă. Aici intră, la fel de bine, în ciuda iluziilor stângii franceze, de exemplu, binecunoscute, atât fascismul, cât şi comunismul. Văzute de mulţi, în special proiectul marxist, drept soteriologii, ele nu reprezintă, în fond, decât forme de agregare premoderne, favorizante pentru familia lărgită, clan, cârdăşie etc., şi, reducţioniste, în schimb, în raport cu prerogativele fiinţei. Iar pentru ca şansele individului să fie reale, e necesar ca intelectualul să propună un vector pedagogic, fel de a proclama, încă o dată, primatul implicării.

De unde mefienţa în faţa frumos rezonantei „mântuiri prin cultură”, difuzată de Noica, de unde departajerea între un sens dinamic al utilizării culturii şi un altul pasiv, retruvabil, acesta din urmă, în căutarea celor 22 de campioni, unul la un milion, carevasăzică: „Aceştia nu însemnau nimic pentru colectivitate, însemnau totul pentru ei înşişi în măsura în care ar fi îmbrăţişat idealul educaţional al lui Noica. Problema era şi este asta: să foloseşti conjunctura nu doar ca să faci cultură, ci ca să-i şi aduci spre cultură şi spre descoperirea de sine pe semenii tăi anonimi, ajutându-i să-şi găsească numele lor propriu". Din atare viziune asupra menirii gânditorului rezultă, natural, că tragicul nu prea-şi găseşte locul, ideea autodescoperirii centrându-se pe speranţă, în detrimentul iluziei.

Sâmburele tare de credinţă conţinut de speranţă e un nucleu care cosemnifică şi transsemnifică simultan un indicibil. Cu alte cuvinte, discutăm despre posibiltatea ecumenismului însuşi: un ritual religios, spre pildă, semnifică ceva diferit de ritul tău, cosemnifică o particularitate tot diferită, dar transsemnifică acelaşi lucru, şi asta în cazul oricărei forme religioase, unde indicibilul este inevitabil. Rămâne, totuşi, un regret major în toată desfăşurarea de argumente în favoarea opticii recuperator-prospective: sursele modeste de creativitate, de găsit la tot pasul – ele constituind, practic, sarea pământului – se pot pierde la „cotiturile urâte ale istoriei", fără să cunoască vreodată climatul propice pentru a se transforma în operă. Deşi – sau tocmai pentru că! – operează cu universalii, impactul conceptelor sale sporind vizibil în ultima vreme, Mihai Şora judecă româneşte, „aşezat", cu informaţie particularizantă, intens contextualizată, „cotiturile istoriei". I-a cunoscut pe Nae Ionescu, pe Cioran, Noica, Eugen Ionescu, Mircea Vulcănescu. A văzut cum legionarii dezvoltau prietenii cu tineri comunişti, cum studenţii români, în prima lor tentativă de citadinizare, intrau în coliziune cu evreii, care aveau, pe lângă ascendentul economic, şi unul cultural, cum Zeitgeist-ul târa persoanele şi personalităţile în direcţii imprevizibile. „Eu însă vin – precizează filosoful – cu amintirile mele despre o atmosferă nedecidată şi nedecidantă”. Nu ar fi fost rău, zicem noi, acum, ca o Alexandra Laignel Lavastine să fi trecut prin această lecţie de contextualizare atunci când a dat verdictele din L’Oubli du fascisme. Oricum, Despre toate şi ceva în plus are darul de a predispune la autoexaminare, la proba aceea de încopciere a opiniilor tale la binele comunităţii, căreia îi spune Andrei Cornea „test de autoincluziune".

În afară de timbrul tonic, de eleganta invitaţie la toleranţă şi la revoltă contra standardizării, Mihai Şora a venit şi cu o microteorie axată pe un termen, „miracol", mai degrabă rău prizat de lumea postmodernă: „Lumea e un miracol, iar oamenii în majoritatea timpului nu-l simt, ei văd mizeria fiecărei zile, toate lucrurile astea mici. Vorbeam de optimismul meu. Oricând, în fiecare secundă a vieţii, şi când te calcă pe picior în tramvai şi transpiri acolo, ai certitudinea că lumea e un miracol". Splendidă profesiune de credinţă, fie că eşti fenomenolog, fie că nu. Preţioasă moştenire ne-a lăsat Mihai Șora.