Cărţile au putere doar dacă sunt luate de pe un raft şi citite, cum se ştie, desigur, că, altfel, fizic, nu prea se poate să ai emoţii ori senzaţii la mâna a doua. E, pedestru spus, ca mersul la baie. Cum cititul începe, la concurenţă neloială cu Artificial Intelligence, să devină preocupare cumva exotică, evident că puterea efectivă a unui volum e, mai degrabă, cel puţin teoretic, minusculă. Aici nu vorbesc de lectorul profesionist, ci de statistici făcute la mioritici, din ce în ce mai îngrijorătoare în privinţa procentului celor care nu au pus vreodată mâna pe vreo tipăritură din genul beletristic. Ai jura, uneori, cu năduf, că, pentru destui, atingerea cărţii e ceva periculos, ca şi cum ai vrea să mângâi o tarantulă, sau ca o formă de contaminare cu un virus letal. Dacă respectivii iliteraţi ar fi auzit de mitologie, ar echivala frecventarea bibliotecii cu deschiderea cutiei Pandorei. Au cam apus vremurile când Suferinţele tânărului Werther sau, mai încoace temporal, opurile lui Emil Cioran generau sinucideri (nu e de mirare că ambii autori meţionaţi au primit etichete precum „necreştini” sau au fost calificaţi ca fiind „în afara decenţei” – e adevărat, mai ales Goethe). Ăsta da feedback, ar exclama unii, convinşi, pe calea acestei constatări verificabile, dacă nu de beneficiul lecturii, măcar de pericolul conţinut în actul ca atare. Ca într-un fel de magie cu dus-întors. Poţi să ai o revelaţie sau, la fel de bine, te poţi trezi cu minţile tulburate, ori la modul sublim (vezi paradigma Don Quijote), ori la modul terestru de tot, prin deşertul sufletesc al variilor manifestări ale bovarismului, boală, în fond, gravisimă şi subestimată.

Ce se vede, însă, ce e la îndemâna oricui să observe, e imensa voinţă de putere a scriitorilor, purtată, ca o haină sudată de suflet, peste tot, prin urmare izbitoare şi pentru cei care se rătăcesc, întâmplător, pe la vreun târg de carte din centrul urbei sau la vreo lansare care poate avea loc, de exemplu, în holul hotelului plin de oaspeţi total dezinteresaţi de cultură. Aceştia vor deveni şi mai ostili umanioarelor când vor sesiza, lesne, ce stimă uriaşă de sine, ca să discutăm elegant, are insul care îi dă drumul operei sale, bineînţeles nemuritoare, în lumea muritorilor. Adică plebeii, ignoranţi sau confraţi, vezi bine, „mai puţin talentaţi”, ca s-o dăm iarăşi pe edulcorare, ar trebui să-i mulţumească guru-ului cuvântător sub reflectoare, iar acestea să fie multe, respectiv „pohta ce-a pohtit”. Dacă ar fi numai atât, lucrurile s-ar uita, cu/ prin iureşul cotidian, iar martorii involuntari ai infatuării auctorelui s-ar gândi, fără să aprofundeze, că nu e timp de reflecţie prea multă azi, las‘ că rezolvă tot ChatGPT, că au asistat la una din tot mai numeroasele surprize publice tip flash mob. Dar morbul dorinţei de a fi „eu, supremul” conduce la implicaţii complexe, în sensul că, de multe ori, supărătoare, sâcâitoare, şi foarte greu de evitat.

Şi cu asta ajungem la un punct nevralgic, de fapt esenţial pentru salubritatea fenomenului literar, şi anume condiţia cronicii de întâmpinare. Aspectul s-a dezbătut îndelung, în ultimele decade, chiar insistent, în paginile principalelor reviste de cultură din ţară, începând cu România literară, al cărei cronicar, Nicolae Manolescu, decenii întregi, şi din acelea dificile politic, a fost sinonim cu reperul valoric necesar, de tip salvatoare busolă, pentru atâţia şi atâţia cititori derutaţi de politica agresivă a comuniştilor de a impune trâmbiţaşii grafomani şi găunoşi estetic ai regimului. Dezbateri pe tema responsabilităţii semnării unei astfel de cronici, activitate aparent banală (sau, după unii, rutinieră, căci inevitabilă) au găzduit, nu o dată, şi Ramuri-le. Nimeni nu şi-a făcut, categoric, iluzii, că frumoasele principii deontologice expuse de cei care au luat atitudine în privinţa importanţei covârşitoare a cronicii vor însănătoşi, peste noapte, practicile clientelare, ori vor diminua arghirofilia sau amoralismul. Chiar aş face o comparaţie, care poate părea exagerată pentru pudibonzi, cu filmele despre mafioţi, unele excepţionale (aici îi elogiez, în treacăt, ca împătimit al celei de-a şaptea arte, pe regizori precum Martin Scorsese sau Francis Ford Coppola şi pe actori ca Robert De Niro, Al Pacino, Joe Pesci, Armand Assante – ultimul, în foarte „coloratul” lingvistic Gotti, probabil mai puţin cunoscut, dar, după mine, reprezentativ).

Ce se reţine de acolo, apropo de fascinaţia puterii, motorizată, de când lumea, de instalarea terorii, mai mult sau mai puţin vizibile, e acel ordin scurt, sec şi cinic, pe două direcţii posibile: radeţi-l pe cutare şi, respectiv, propulsaţi-l pe cutare. De bună seamă, nimeni nu se împiedică de natura morală a mijloacelor implicate în atari acţiuni. Atâta doar că mânuitorii condeiului nu au mitraliere, şi nici nu ai cum să-i vezi în scene „savuroase” făcându-şi cruce cu pistolul, dar gândul de a dicta şi de fi temuţi îl au. Repet: nu se aud împuşcături, dar setea de a domina peisajul vine din acelaşi loc, explicitat de Schopenhauer prin voinţă, sau de discipolul său, Nietzsche, prin termeni ca voinţa de putere sau supra-omul. Greu, foarte greu, în lumea artistică, să nu visezi la notorietate, să nu tânjeşti să fii citat, să nu ştie toată suflarea de tine. Asta se poate realiza şi coercitiv-mecanic, aşa cum se aranja pentru barzii lui Ceauşescu, astăzi „elită” de tristă amintire, deşi nostalgicii sunt mai numeroşi decât am crede, pentru că e vorba de specii care au nevoie de idoli, de un tătuc, de o mână forte, în mintea lor toate acestea purtând un nume, după ei, serios şi rezonabil: ordine.

Doar că literatura, ca şi oricare altă artă, nu se poate ordona precum tabelul lui Mendeleev, unde chiar e stabilitate de atâta timp. Ce vis! – curată slavă stătătoare. Aşa că preiau, restrângându-mă cu multă dificultate, câte ceva din „părintele” problematicii puterii, mai precis din Noi, filologii (ediţie realizată, la noi, de Vasile Muscă, în 1994, la Dacia), volum foarte drag mie, măcar prin titlu: „De altfel, trebuie să recunoaştem cinstit că filologia a împrumutat, oarecum, din mai multe ştiinţe şi este ca un fel de licoare vrăjită în care s-au fiert laolaltă cele mai ciudate umori, metale şi oase, mai mult, că ea, în afară de aceasta, conţine un element artistic, cu caracter imperativ în domeniul estetic şi etic, care stă într-o contradicţie, ce poate fi pe deplin gândită, cu atitudinea pur ştiinţifică. Ea este la fel de mult o bucată de istorie ca şi una de ştiinţă a naturii sau de estetică”.

Aceste complicate interconectări sesizate de filozoful german, şi dezvoltate în Naşterea tragediei..., Ecce homo, Aşa grăit-a Zarathustra etc. nu spun, însă, mare lucru celor înclinaţi, genetic, spre maniheism. Cifristul îi va considera, în continuare, pe literaţi ca pe nişte „poeţi” pe care nu se poate pune bază socială, finanţiştii, în genere, mai ales cei ajunşi în posturi decidente, vor „uita” constant de chestiunea stringentă a salarizării corespunzătoare a profesorilor şi de soarta omului de cultură, pentru că, grosso modo, aceste specii nu aduc beneficii cuantificabile prin calculator, nici prea multe voturi, aşa că asistăm la răbufniri periodice ale câte unui puternic al zilei: „ia mai lăsaţi-mă cu filfizonii ăştia, a cincea roată la căruţă, mereu milogi!”. La capitolul tăieri din bugete, măsură impusă, mă rog, de astuparea unor găuri financiare (cine le-o fi produs? te pomeneşti că anturajul lui Vito Corleone din Godfather, dar şi o motivaţie cu marţieni răutăcioşi ar merge, numai să nu cunoaştem şi noi, civilii, nume şi prenume de vinovaţi), gestul e tot din zona filmelor antemenţionate. Aici radem, dincoace sporim. Asta, chiar practic şi literal, se cheamă cosa nostra.

Din păcate, conştient sau nu, mişcările din câmpul umanioarelor se dovedesc, în destule cazuri, „nietzscheene”. Pudorii şi discreţiei/ delicateţei celui dedat la deliciile cabinetului de lectură, aşadar, un paşnic introvertit, în speţă, friabil fizic (căci apariţii precum Hemingway sau Jack London sunt rare) i-au luat locul vorbitul strident, atacul la persoană, gestica facil-teatrală, întemeiată tot pe decibeli. Mulţi. Îmi amintesc de câteva reflecţii, profunde, făcute de Livius Ciocîrlie, ca unul care l-a glosat intens, spre pildă, în Cap şi pajură, pe autorul Genealogiei moralei: „Nietzsche te sileşte să spui banalităţi. El colectează negativitatea, iar ţie îţi lasă bunele sentimente. Vii şi tu spre negativitate, dar cum el a luat inventivitatea ei, nu poţi decît să-l insulţi: că-i nazist, că-i slăbănog”.

Propovăduitorul lui „dincolo de bine şi de rău” este, nu-i vorbă, un nihilist, şi încă unul incendiar, chiar mănos, specialist în canonade şi mitralii expresive. A lua poziţie faţă de idealul supraomului venit să ia locul zeilor morţi ajunge un criteriu de evaluare a posibilităţilor discursului integrabil social. Intrăm într-o zonă delicată – cum integrezi comunităţii o asemenea cugetare, care chiar nu conţine nimic metaforic: „Autorizaţia de a avea copii ar trebui conferită ca o distincţie”? Sau cum receptezi maximalismul său eugenic: „să-i întărim pe cei puternici şi să-i zdrobim pe cei slabi”? Gândind despre viaţă, Nietzsche gândeşte, de fapt, despre haos, şi aici se întâlneşte cu glosatorul său, cel care răscolea vidul spre a găsi repere pe enigmaticul traseu dinspre simţitul pur şi simplu spre simţitul enorm. L. Ciocîrlie, când utilizează generos litota în ceea ce-l priveşte, vizează hipersensibilitatea şi comerţul ei înfloritor cu vidul, cu haosul. Din efortul disperat de a institui oarecare ordine a ieşit o confruntare deschisă cu paradoxul formulat de apostolul Pavel (I Corinteni 1, 27): „Ci Dumnezeu şi-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să ruşineze pe cei înţelepţi; Dumnezeu şi-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să le ruşineze pe cele tari”. Să meditezi fără oprire la fertilitatea catastrofelor – din viaţa lui Iov, de pildă – conduce la excese. Exaltarea iraţionalului suprauman, pe de o parte, apologia larvarului temător de „complicaţii”, pe de alta. Doar că posteritatea prezintă avantajul de a putea sancţiona ontologic radicalismul, după destule monstruozităţi politice şi militare.

Astfel, Livius Ciocârlie denunţă o boală greu reperabilă – fascinaţia arbitrarului – şi o servitute: să te fereşti să fii pudibond – „E o adevărată nenorocire când un artist devine doctrinar. Arta e excesivă prin natura ei. O face suportabilă gratuitatea. Transpusă, ca doctrină, în lumea reală, gratuitatea se transformă în iresponsabilitate. Văzut dinlăuntrul culturii, Nietzsche e un artist sublim. În afara culturii, e un nebun periculos”. Totuşi i se recunoaşte „nebunului” extracultural puternica autodisciplină, ca şi alergia, împărtăşită, la mediocritate. Mai ales la mediocritatea lustruită, trăitoare fără probleme într-o lume de rating şi fixing, fără incomozi gen Nietzsche. Şi încă: insanitatea ideologică se revendică din disconfortul acut (resimţit de toţi incomozii) că lumea, structurată darwinist, concurenţial şi pe nemiloase lanţuri trofice, ar rejecta specimenele vulnerabile, „neadaptabile”.

Agresivii „îl fascinează pe Nietzsche, pentru că el nu poate fi ca ei”. Ideea de suprimare a deficienţilor energetici l-ar fi afectat, într-o primă instanţă, pe chiar emitentul ei. După părerea mea, jocurile puterii din microcosmul „nostru” umanist sunt reglate parcă printr-un consilier tip Nietzsche. Doar că cel invocat a fost unic şi nici nu are cum să fie blamabil în fond, nici istoric, nici tipologic, mai ales de către nişte epigoni, ca să nu mai zicem de dureroasa acestor setoşi de putere, teribil de vizibilă civic, lipsă de cultură.