Vedem, dar nu foarte des, pe Tv câte un specialist onest, venit, neapărat, de la catedră, care, ocolind clişeele, vrea să facă lumină în fenomenul pâclos, resimţit şi ca primejdios, al izolării crescânde a tineretului de azi. Analizele acestea, care nu sunt pe trend, duc mereu spre ideea de familie, mai precis spre cei şapte ani de acasă. Abordările mainstream, din păcate mult mai multe, amestecă subiectul acesta al nevoii de ajutor a tânărului cu seturi greu suportabile de cifre, de parcă la originea tendinţei spre izolare s-ar găsi faptul că teenager-ul a aflat că bugetul alocat învăţământului nu e respectat niciodată, aşa că să nu-i dea lui adulţii lecţii, că ei înşişi sunt inconsecvenţi, indiferenţi, îndrăgostiţi peste măsură de momentul în care încep să fie filmaţi etc.

Un fel de mentalitate de Holden Caulfield îi locuieşte, sindromul numindu-se, în speţă, cel de rebel fără cauză. Motorul găsirii cauzei s-ar putea detecta, ca dintotdeauna, în deschiderea unei cărţi care se lasă vampirizată de lecturi avide, fără ca, totuşi, ea să se epuizeze. Fără să aibă nevoie de vreo sursă de energie, fără să solicite upgrad-uri. E atât de simplu – pune mâna pe un volum şi vei începe să ai răspunsuri şi, chiar mai important, vei imersa în arta fină de a-ţi pune întrebări. Dar astea reprezintă reflecţii din zona unor profesori care simt nevoia să mai scrie pe tablă, măcar un neologism sau termen mai imbricat, şi nu tuşesc dacă se umplu cu praf de cretă. În faţa acelui profesor dezamăgit de sistem, care nu catadicseşte să-i aprecieze (măcar să i-o constate!) postura dezarmată, destul de obosită, în tot cazul, de la sfârşitul orei, cu o carte de poezii atârnând într-o mână şi cu creta în cealaltă, vine molohul birocratic. Spaima de bullying. Perspectiva că munca ta e înrudită cu a lui Sisif.

La unele profesoare tinere, mame ele însele, am văzut un entuziasm la clasă care vine măcar pe două căi: una prospectivă, în sensul că şi ele şi-ar dori ca ai lor copii, acum mici, să aibă parte de atenţie din partea dascălului, cealaltă cale e, să zic aşa, „proustiană”, şi se referă la acel punct de inflexiune în viaţa ta care te-a determinat, cu putere, să devii cineva demn măcar în ochii tăi. Din câte mi-am putut da seama „de pe teren”, madlena cu pricina e tocmai o carte. Aceea, da, prezenţă vie, şi nu umbrele incerte de la capitolul prieteni, care sunt cât legiune, dar, în caz că tu nu mai eşti pe net ceva timp, rămân indiferenţi. Tot chestiune de semantică, rezolvabilă de asemenea doar prin lectură: accepţiunea dată cuvântului prieten. Auzim destui tineri emfatici (sau prematur blazaţi: „Nu trebuie niciodată să ne vedem pe viu cu oameni, ca să ne facem prieteni”. La acel capitol, intră la grămadă prezenţe vag măsurabile fizic (poate chipul unor rude care nu sunt dependente, neapărat, de tehnologie) cu lucruri concrete, la pronunţarea cărora tresar toţi: doomscrolling pe social media, zapat prin reels-uri, podcasturi, audiobooks, vloguri, streamuri pe Twitch, jocuri video, platforme cu seriale.

Colac peste pupăză, peste toate apare statura frisonant de puternică a AI-ului, ambalată şi gata de acţiune precum mega-nava extraterestră din filmul Independence Day. Doar că entăţile din navă s-au dovedit ostile, în vreme ce, pe tot globul, ni se prezintă cu încredere, chiar cu voioşie, cum rasa noastră va fi înlocuită de bunăvoie. O frenezie suspectă domneşte printre oameni, atragând până şi admiraţia generaţiei Z. Una efemeră, de altfel. În sfârşit, va zice ea, mai restrângem segmentul emoţii, mai rupem din rămăşiţele cordonului ombilical, care impunea, măcar tradiţional, că, totuşi, cineva trebuie să aibă oarecare ascendenţă şi o mai slăbim cu această politeţe datorată părinţilor, celor cu părul alb, mai-ştiutorilor care nu scot decibeli asurzitori (nu pot, dar nici nu vor) în mijlocul oraşului precum triburile Cheyenne în mijlocul luptei. Măcar indienii erau motivaţi. Şi, atunci, unde mai încape imaginea profesoarei cu creta şi cu poeziile în mână, în condiţiile în care acestea se cer „traduse” prin vocea umană? Unii se tot întreabă ce e cu „creieraşul”, cum funcţionează el, cu alte cuvinte, ce este inteligenţa, umaniştii, în genere, îşi pun semne de întrebare în legătură nu cu ce există înlăuntrul creierului (nu prea s-a răspuns la asta, din simplul motiv că aşa ceva nu e posibil, probabil, în cauză fiind diferenţialele divine ale lui Blaga), ci în privinţa a ceea ce e functional, educativ, emţionant, de neînlocuit, la nivelul interacţiunilor umane. Jean Cocteau, minte briliantă, a scris La voix humaine gândindu-se la o anumită sensibilitate, aproape de ordin ontologic, proprie omului, încapsulată respectivei „abilităţi”. AI, ştiutor şi el de Cocteau, e setat să o disloce, măcar pentru că aspectul are prea multe variabile, e greu sistematizabilă, domptabilă, controlabilă ş.a.m.d.

Într-un editorial recent din România literară, Nicolae Manlescu cita un reper, de-acum clasic, pe Allan Bloom, The Closing of the American Mind, carte cu ecouri mari până azi, dar pentru câţi utilă (tot pentru cei care ştiu că nu se poate progresa fără resursele necesare educaţiei): „«Cu toate că ar fi o nebunie să credem că învăţătura din cărţi reprezintă ansamblul educaţiei, ea e necesară întotdeauna, mai cu seamă în epocile caracterizate printr-o sărăcie a modelelor vii de posibile tipuri umane superioare. Însă învăţătura din cărţi este cam tot ce poate oferi un profesor. […] Tot ce poate spera este ca învăţătura lui să-şi pună amprenta asupra vieţii studenţilor. [În ce-i priveşte pe studenţi, cei mai mulţi] vor fi mulţumiţi cu ceea ce prezentul nostru consideră drept relevant; alţii vor manifesta un entuziasm care va descreşte atunci când familia sau ambiţia le oferă alte obiecte de interes; un număr mic dintre ei îşi vor petrece viaţa într-un efort de a fi autonomi. Pentru aceştia din urmă, mai ales, există educaţia liberală». Cum toate acestea nu puteau fi spuse mai bine, să-mi urmăresc ideea promisă şi să semnalez (a câta oară?) unele din opreliştile puse de «pedagogii de şcoală nouă» în calea educaţiei liberale, provenite, majoritatea, dinpolitical correctness, stupida doctrină decedată şi dezgropată de câteva ori în ultima jumătate de secol, ca statuia lui Stalin dinCăinţa,filmul gruzin, din anii 1980”.

Or, cel aproape de îngropăciunea liberalismului susţinut de umanioare e tocmai AI-ul, care te „ajută” să nu mai faci distincţii între gusturi, genuri, epoci, curente. Un curs de creative witing, şi acela auto-creat, te va legăna în iluzia că nu prea ai nevoie, de fapt, de cartea iluminatoare. Rămâi în vastitatea însingurării tale.