Despre subiectul enunţat s-a scris, cel puţin în ultimul timp, atât de mult, dar cu ecou vag, încât orice insistenţă îţi creează neplăcuta senzaţie că nu ai altă treabă decât de a striga în deşert. Şi totuşi… Iminenţa unor fenomene care tarează rasa umană e evidentă, şi e recunoscută de câteva oficialităţi, din păcate după consumarea obligatorie a momentului triumfalist al autolaudei guvernantului care nu mai poate de grija sistemului educaţional. Un simplu fapt, printre atâtea statistici, analize şi „memorandumuri” ar fi de natură să dea o alarmă mult mai severă decât la ro.alert, căci capriciile meteo sunt una, iar nepăsarea noastră în legătură cu viitorul imediat cu totul altceva: România se situează în fruntea clasamentului european care indică ţările cu cel mai mare număr de tineri care nici nu învaţă, nici nu muncesc. Cu toate acestea, cluburile sunt pline, terasele şi alte zone de distracţie (termen aflat pe toate buzele junilor, un fel de telos al vieţii), aşijderea. Se naşte pedestra întrebare, dar numai pentru cei care şi-au câştigat existenţa cu forţe proprii: de unde resursele financiare pentru a susţine acest program hedonist, veritabil culoar de aşa-zisă „dezvoltare personală”? Mai ales pe fondul fluxului crescând de ştiri care confirmă, apăsat, plasarea unei părţi însemnate a populaţiei sub pragul sărăciei.

Dincolo de sincopa logică de tip economic şi social semnalată, înregistrăm şi comportamente care funcţionează ca bomboana pe colivă. Unele apucături te lasă bouche bée, prin candoarea şi dulceaţa (vorba lui Steinhardt, când comenta lumea lui Caragiale, degrevând-o de norul toxic al amoralismului) atitudinii lipsite de orice civism, şi ne referim, prioritar, la ce raportează angajatorii implicaţi în târgurile de joburi. Destui tineri nu pot răspunde la întrebarea, previzibilă, de altfel, referitoare la competenţele care le-ar recomanda propulsarea profesională, în schimb decibelii alocaţi pretenţiilor băneşti depăşesc cota impoliteţii agresive atribuită, îndeobşte, unui activist de partid.

„…vorbim despre ceva mai rău decât ignoranţa (susţine Tom Nichols, într-o carte gravă, Sfârşitul competenţei, tradusă şi la noi, în 2019): o aroganţă nefondată, furia unei culturi tot mai narcisiste care nu mai poate suporta nici cea mai mică aluzie la inegalitate, indiferent de tipul acesteia”. Subtitlul volumului explicitează, din prima, anvergura impasului: Discreditarea experţilor şi campania împotriva cunoaşterii tradiţionale. Avem de-a face, după toate semnalmentele, cu o veritabilă criză, şi discursul îngrijorat al profesorului american îţi cheamă în minte o repertoriere, mai veche, dar la fel de valabilă şi astăzi, a punctelor nevralgice din democraţiile actuale (căci regimurile autocratice oricum n-au prevăzută funcţia autocritică), făcută de Allan Bloom în The Closing of the American Mind, tradusă în româneşte cu titlul Criza spiritului american). E în chestie, clar, o problemă de înţelegere greşită a democraţiei. Forma respectivă de agregare umană nu înseamnă, câtuşi de puţin, ca un june, dispreţuitor de bibliotecă, să ţipe la profesor, cu vocabule culese, din auzite, de prin instigantul Political Correctness, între care opresiune sistemică ocupă o poziţie fruntaşă. Aşadar, pînă să aranjezi tu, ca om responsabil social, bazele unui dialog, trebuie să suporţi un jet de reproşuri, eventual în registru stilistic suburban: că eşti elitist, că soliciţi citirea unor tomuri, cam multe, şi nu te mulţumeşti să fii amuzant la curs, că discriminezi acordând note variate la examene, că abordezi reuşita doar în perimetrul performanţei. S-a ajuns până la interpelarea directă a dascălului în legătură cu sistemul de notare: acordarea de calificative sub cele maxime se traduce ca incompetenţă a dascălului.

Orice disfuncţie socială e pusă, cu frenezia tipică disculpării, pe seama catedrei. Despre relevanţa parenting-ului, mult mai puţine comentarii, încât aspectul ocolirii răspunderii părinţilor îţi dă impresia că e un subiect tabu. E imposibil ca adulţii să nu se intereseze, fie şi la reunirea sumară a familiei, seara, de activitatea şcolerilor din bătătură. Când află că progenitura lor, considerată, acasă, drept mutulică şi sfioasă, a dat foc la şcoală sau trafichează droguri, sar ca arşi şi proferează înjurături la adresa celor care le „persecută”, vezi bine, copilul lor cel „sensibil” şi îi afectează serios „stima de sine” (cuvintele puse între ghilimele sunt printre primele învăţate de păturile needucate, şi folosite cu nesaţ). Devine limpede că, după ani întregi în care au manifestat asemenea lipsă de respect faţă de instituţiile de învăţământ, tinerii rebeli fără cauză (la propriu) nu îşi vor respecta, ca maturi, concetăţenii.

În 1930, José Ortega y Gasset publica Revolta maselor, din care extragem un fragment apt să descurajeze orice viitor pedagog: „Masa nimiceşte tot ceea ce nu este după chipul şi asemănarea sa, tot ceea ce este deosebit, excelent, individual, calificat şi de elită. Cine nu este ca toată lumea, cine nu gândeşte ca toată lumea riscă să fie eliminat”. Nu că intelectualul spaniol n-ar avea, în principiu, dreptate (vezi şi ultimele zile ale lui Isus, epitomul învăţătorului), dar ceea ce constatăm este că Şcoala, guvernată, în linii mari, de teorii ale de-masificării, ajunge să fie percepută ca ostilă mersului „normal” al lumii. Ne amintim, drept pilde autohtone, deci mai cunoscute, ce credeau despre şcoală („meşteşug de tâmpenie”, în speţă) congenerii lui Ion Creangă, sau cum era tratat Niculae Moromete, care visa învăţătură, dar realitatea îl făcea dependent de terorista Bisisica. În zilele noastre, orice ipochimen, înarmat cu Google-ul, te sfidează senin, complet împăcat cu sine: sunt la fel de bun ca tine. De unde derivă şi atmosfera generală viciată, vecină cu starea de beligeranţă, după cum constată Tom Nichols: „...azi mă şochează nu că oamenii resping competenţa, ci că o fac atât de frecvent, în atât de multe privinţe şi cu o asemenea furie”. De unde şi concluzia aparent prăpăstioasă, dar perfect justificabilă pentru cine are ceva timp să privească felul în care se mai înţelege cu semenul său: „Trăim în vremuri periculoase. Niciodată oamenii nu au avut acces la atât de multă cunoaştere în număr atât de mare fără ca totuşi să înveţe ceva”.

Vedem un cuplu care se aşază pe o bancă sau la cafenea, dar nu sunt doi, ci patru, adică ei plus telefoanele. Cică (se) comunică. Muţenia e de rigoare. În contrapartidă, chestionat în privinţa războiului din Europa sau, să zicem, a ingerării de gluten, acelaşi cuplu are poziţii ferme, chiar vehemente, deşi, la o adică, recunoaşte că nu ştie unde e Ucraina pe hartă şi habar n-are ce e acela gluten. În America, cetăţeanul guraliv, dar neşcolarizat cumsecade, era descris, oficial, ca „neinformat”, apoi ca „informat greşit”, pentru ca, actualmente, să apară sub genericul „în eroare într-un mod agresiv”. Formule edulcorate, de bună seamă, extrem de politicoase, din prudenţă şi neputinţă, faţă de răzvrătitul pe Establishment care deţine, nu-i exclus, şi o armă. Şi atunci? Că am pomenit de nedorita beligeranţă: e Logosul contra glonţului. Înţelepţii ne asigură că, în durată lungă, învinge primul. Or, tocmai cu acea durată lungă avem noi probleme, sătui, cum suntem, de proiecţii, previziuni, estimări şi de... experţi. Pentru că, în loc să fie creditat cu know how, expertul a ajuns să fie antipatizat şi dispreţuit, din moment ce vrea să te convingă că, graţie lui, ţara ta e pe drumul cel bun, iar tu observi, fără expertiză, că o duci tot mai rău, şi că, pentru nevoi culturale, oamenii de rând nu alocă niciun ban. Nici nu se gândesc, măcar, la asta.

Dar ce e, sau ce ar trebui să fie, în fond, un expert, cel de la care să te autorizezi fără frica de a da peste vreun futurolog oarecare, care insistă ca tu să economiseşti, pentru tine, pentru copii etc., câtă vreme premisa discuţiei era că banii nu-ţi ajung pentru coşul zilnic, decât dacă te speculezi pe tine însuţi şi concezi că îţi duci viaţa mai departe într-o lume fără librării, muzee, teatre, cinematografe, săli de expoziţie ş.a.m.d.? S-ar cuveni ca un asemenea specialist, căruia să-i acordăm încredere, să întrunească, după Nichols, următoarele condiţii: instruire formală, talent, experienţă şi confirmare de către egali (capacitatea de a accepta evaluarea şi corecţiile din partea altor experţi).

Faţă de ce vede românul pe sticlă zilnic, sesizăm discordanţe în raport cu definirea anterioară. La capitolul educaţie formală, au destui diplome, care, însă, nu certifică altceva decât plata la timp a unor taxe de şcolarizare. Cât priveşte experienţa, n-a zis nimeni să adoptăm gerontocraţia, dar ca un individ care de-abia a absolvit să fie numit, pe repede înainte, expert, e prea de tot. Sau, posibil, a trăit, ca Făt-Frumos, într-un an cât în mai mulţi, dar, pe aici, confuzia între fapte şi superstiţii e veche şi adâncă. Uite cum eşti aproape obligat să închei în timbru cam pesimist. Sfârşitul competenţei înseamnă înflorirea unor idei „romantice” nebuloase, incitante la vremea lor, ca, spre exemplu, mitul bunului sălbatic, cum ar fi înţelepciunea (sic!) omului obişnuit, curajul de a fi autodidact (victimă sigură a net-ului pestriţ), asta pentru a-l discredita pe profesorul „îngâmfat” şi pe cercetătorul „tocilar”. Totul pentru popor, totul pentru mase! Jos intelectualii! (cărătorii de mapă). Repetă străvechile slogane şi tu: vei fi surprins de cât de repede prind.