Pentru un filolog, conflictul inevitabil cu limbajul de lemn, product ideologic, se resimte, îmi pare, mai intens, din simplul motiv că el se vede nevoit, în scris sau în oricare intervenţie publică, să precizeze de ce anumite vocabule sunt „compromise”. Nu lingvistic, ci istoric. Şi din acea istorie păcătoasă, unde cuvintele semănau, realmente (make things with words – să facem lucruri cu vorbele, sună o teorie dragă pragmaticienilor), teroare. Mă refer, evident, la episodul comunist şi la agonia sa prelungită, generatoarea unei noi epoci „glorioase” pentru viaţa sloganelor pompoase, friabile semantic şi absolut periculoase atunci când încap pe mâinile fanaticilor.

Discreditarea cuvintelor prin plasarea lor într-o zonă obscură logic şi inconsistentă afectiv e metoda favorită (pentru că e lesnicioasă şi animă copios talk-show-urile, hrană favorită a românilor) a pescuitorilor în ape tulburi. Îi definim pe aceştia drept specia care nu manifestă chiar deloc philia faţă de logos. I-am putea numi şi paraleli cu sensul, în general, dacă ei înşişi, cum avertizam, n-ar fi abuzat de incriminarea inadecvării discursului societal, prin folosirea constantă a sintagmei stat paralel. S-a dovedit (sau e o iluzie a observatorului neînregimentat?), până la urmă, prin diverse armistiţii politice, că aceia care acuzau strident paralelismul erau chiar cei care voiau să creeze forme alternative (ca, de pildă, legi care să-i exonereze de răspundere pe politicienii corupţi) pentru statul de drept, acela, ştiţi, cu legi aplicabile tuturor şi foarte circumspect cu imunităţile. Or, ce poate constata orice tânăr care alege părăsirea patriei e acest regim, în extindere, de a stabili imunităţi şi impunităţi pentru anumite cazuri. Situaţie paralelă, de bună seamă, cu ceeace numim, îndeobşte, democraţie. Din păcate, respectivii tineri comentează acut şi sec, în cunoştinţă de cauză, ce îi revoltă, şi anume umilirea individului.

De-asta e util să citeşti niţică istorie, pentru a înţelege mai bine de ce termenul individualism era pe lista neagră a bolşevicilor de ieri şi de azi. Oamenii cu apetit democratic îl valorizează, asociindu-l cu meritocraţia, populiştii, în general stângişti de rit stalinist, îl demonizează, invocând, pletoric şi găunos, interesele maselor. În traducere procedurală, un tribunal al poporului, căci aşa i se spunea, pervers, făcăturii comuniste destinate să elimine indezirabilii, poate condamna, discreţionar, orice voce critică la adresa Establishment-ului. Vânătoarea de vrăjitoare n-au inventat-o, desigur, comuniştii, dar ei au dus-o la mecanisme percutante şi în secolul 21, din perspectiva căruia Inchiziţia pare un fenomen obsolet, îndepărtat temporal şi mentalitar. În consecinţă, concret spus, bunul plac învinge legile în vigoare, pentru nerespectarea cărora, de exemplu, ţara ne este acuzată de impredictibilitate economică, adică e, horribile dictu, inatractivă pentru investitorii de orice fel.

Cine şi-ar dori să fie inatractiv (în afară de vreun dadaist, bineînţeles)? Avem răspunsul la îndemână, doar deschizând televizorul: pe cei croiţi să profite nu-i interesează eticheta pusă ţării, ci să funcţioneze pârghiile traficului de influenţă. Altfel spus, în ciuda probelor clare, e posibil ca un criminal drogat să scape (pardon, să fie scăpat) de pedeapsă, nepăsătorii din sănătate să fie lăsaţi în pace, în pacea lor comodă şi rentabilă, e posibil, practic, orice procedeu de sfidare a legii dacă sunt implicate VIP-uri. Un telefon dat rapid şi caruselul fraudei porneşte în forţă, fie că ajungem la posesori de diplome care citesc, după foaie, cu mari poticniri, neologismele şi cuvintele cu mai mult de două-trei silabe, la aşa-zise vedete ori influenceri aflaţi în relaţii sângeroase cu gramatica şi cu bunul-simţ sau la puternici ai zilei cu un cazier bogat.

Paralel cu decenţa sau cu „bătrânul” cod al manierelor se situează şi tropismele marxiste de sub eticheta woke. Cum să nu te irite pe tine, care eşti ataşat de les bienséances, reînvierea explozivă a formulelor ciudate rostogolite, isteric, în mai 1968? Dincolo de puerila, dar bine prizata expresie „e interzis să interzici”, agreată, evident, de orice sămânţă teroristă, sesizăm că agitaţia din Parisul primăverii invocate se baza pe instigarea la ură contra anticomuniştilor. Guru-ul de atunci, Jean-Paul Sartre, decreta, de la înălţimea marelui său prestigiu intelectual: „Orice anticomunist este un câine”. Recunoaştem mai vechea idee, veritabilă obsesie, a beligeranţei: lupta de clasă, translată, de wokişti, în lupta de gen, de minoritari în lupta contra discriminării, înţeleasă ca supremaţie a haosului, din moment ce normativitatea e suspectată, cum altfel pentru mintea marxizantă?, de nazism etc. Greu să nu preiei din articolul lui Alexandru Călinescu, intitulat Prostologhicon woke (apărut, recent, în România literară), nişte mostre de cugetare exaltată luate, totuşi, în serios, de mai multe medii academice din lume, unele cu firme respectabile. Iată ce afirmă, senin, o militantă a curentului menţionat: „Nu mai citesc cărţile bărbaţilor, nu mă mai uit la filmele lor, nu mai ascult muzica lor. Operele bărbaţilor sunt prelungirea sistemului. Nu e de ajuns să ne ajutăm între noi, trebuie să-i eliminăm”. Ne amintim, cu neplăcere (dar semnatara frazelor de mai sus şi-o aminti?),de ridicolul tsunamiului de feminism din mai ‘68, când reprezentatele sexului frumos, inspirate (şi) de partenera lui Sartre, Simone de Beauvoir, sătule de falocraţie, intenţionau să facă o grevă fără precedent, ameninţând, tout court, că „nu mai vor să nască”.O altă „reformistă” clamează: „De fapt, noi ocolim fondul problemei. Trebuie să contestăm heterosexualitatea. Am putea cere oare evreilor să se căsătorească cu nazişti? Atunci cum să le cerem femeilor să se însoţească cu cei care le oprimă? […] heterosexualitatea este un construct social”. Iarăşi ne amintim, filologi sau nu, de vocabularul, sărăcuţ, dar infestat cu imperative ale forţei, venit cu propaganda belicoasă de stânga, în care termeni precum oprimare, burghezie îmbuibată, chiaburi, elemente duşmănoase, obscurantism, yankei ticăloşi străluceau prin ubicuitate, căci se anunţa eliminarea lor prin violenţă. Totul era – şi este! – să te dovedeşti progresist.

Ce este, de fapt, un progresist, în acceptul neomarxist? Categoric, un luptător, un cutezător, un dezinhibat, şi, mai presus de toate, un însetat de sângele a tot ce nu vibrează ca el. Iată ce remarcă Eugen Negrici, studiind versurile „progresiste” din perioada stalinistă (propagate, endemic, prin şcoală): „Scrise parcă în timpul stării de asediu, versurile sunt dominate de imagistica confruntării şi sunt presărate de cuvinte din câmpul semantic al războiului: atac, a înarma, a dezarma, a combate, a se război, obiectiv, post, avanpost, oaste, detaşament, ofensivă, duşman, front, a nimici, marş ş. a. Tilurile unui număr stupefiant de poezii (la care se adaugă articolele de ziar şi broşurile) cuprind cuvântul «luptă», pentru că arta, cultura aparţin ideologiei (prin ea însăşi militantă), iar scriitorii sunt, cum afirma chiar Maxim Gorki, soldaţi ai cuvântuluui din marea Armată Roşie, prinşi în bătălia înverşunată a lui «care pe care» cu duşmanul de clasă” (Literatura română sub comunism. Poezia I, 2003). Una dintre exemplificări te lasă perplex, dar, încă o dată, astfel de mesaje intoxicau, de timpuriu, creierul elevilor de atunci, deveniţi, astăzi, votanţi: „Urâţi! Urâţi! Căci nu-i nimic mai sfânt/ Ca ura – strajă vieţii pe pământ” (nu cred că numele poetului merită menţionat; oricum, cartea lui E. Negrici e bogată în citate relevante). Nu e de mirare că „progresistul” e, de regulă, şi agresiv, altfel nu i-ar sta bine, ar fi un „deconstruit”, un burghez cu frica lui Dumnezeu. Iar el, vezi bine, nu cunoaşte frica. Este agitator, dinamic, apără mediul stropind tablourile maeştrilor (toţi maeştrii sunt suspectaţi, dacă nu detestaţi, după cum competenţa în ceva stârneşte repulsia oricărui fundamentalist), ignoră trecutul, ca sursă a răului, şi – personal, cred că de acolo vine „suprematismul” gândirii woke – urăşte profesorii „construiţi” prin pildele (asta e!, curat ghinion istoric) bărbaţilor albi, europeni şi heterosexuali. Şi, în plus, morţi de mult.

Făceam referire, iniţial, la situaţia ingrată a filologului, care „vede”, fără efort, stâlcirea limbii române de către VIP-uri care nu-i suportă pe filologi, căci aceştia le fac „observaţii” (să fie atenţi la acordul între subiect şi predicat, spre exemplu) şi sunt „aroganţi” (se prevalează de cunoştinţele dobândite prin biblioteci şi nu vorbesc pe înţelesul „maselor”, cum ar face-o un strungar, să zicem, sau un sculer-matriţer; bineînţeles că respectivele categorii profesionale nu sunt incriminabile – dubioşi sunt cei care le-au părăsit în favoarea propagandsimului, cum a făcut, pe vremuri, un cizmar ratat de prin Oltenia, ajuns şef de stat). Dar nu numai filologul suferă de pe urma ignarităţii în creştere, ci orice om cu o cultură stabilizată, fie ea redusă la nişte precepte morale. În legătură cu slabul ecou al vocilor intelectuale, memorabil s-a exprimat Andrei Pleşu, într-unul din textele sale „dilematice” dedicate elitelor: „«Aristocraţia» competenţei nu există fără aristofilia corpului social. Or, lucrul cel mai dramatic care s-a întâmplat în fostele ţări comuniste a fost, pe lângă subminarea elitelor, erodarea strategică a respectului pentru elite. Consecinţele se văd acum, când ne dăm seama că, dacă ne lipsesc elitele, este şi pentru că n-avem «organ» pentru ele. «Reeducarea» la care am fost supuşi a reuşit: nu ne mai plac superlativele, nu mai suportăm anvergura. Nimeni nu e la adăpost de voluptatea generalizată a discreditării. Fiecare cetăţean se simte îndreptăţit să conteste orice formă de excelenţă”.

Pe suprafaţa oferită de obrăznicirea generală, descrisă precis de A. Pleşu, au înflorit plantele carnivore tip woke, firave ideatic, dar mari stricătoare de obiceiuri şi datini, cum ar fi lucrurile care se învaţă, devreme, acasă, şi care le sună aiurea unor tineri, drogaţi sau doar debusolaţi, de azi: bună ziua, vă rog, mă scuzaţi, mulţumesc şi alte elemente de retorică, nu-i aşa?, „depăşită”.