Acum ceva timp, în 1970, Alvin Toffler identifica, în succesiunea tot mai rapidă a -ismelor, a modelor şi paradigmelor, o adevărată maladie, rudă cu nevroza, numind-o tranzienţă. Fenomenul cu pricina, inerent, până la urmă, vârstei postmoderne, se traducea prin aceea că, până să metabolizeze corpul social ori Şcoala un anumit set de schimbări de ordin tehnologic, intrate, datorită eficacităţii, în comportamente şi mentalităţi, apărea un alt set, pe lângă care orice anterioritate era repudiată drept lentă, eventual din epoca toporului de silex. Exagerările în retorica aceasta a comparaţiei vin, evident, din motorul amoral al marketing-ului. Dacă în domeniul IT poţi înţelege, chiar ca neofit, că nu ai cum compara un computer pe 32 de biţi cu unul pe 64 (mai concret, odată ce ai văzut ultimul gadget, nu te-ai întoarce la vechea ta unealtă, deşi ea ţi-a fost fidelă), în cazul unor produse pe a căror etichetă scrie ceva despre un risc letal, avem o problemă de etică. Bref, tranzienţa ar fi răspunzătoare de tot mai greoaia orientare a omului contemporan în hăţişul de opţiuni în care update-ul şi upgrade-ul sunt duşmanii de moarte ai confortului tău tehnic din clipa asta.

Până la urmă, creşterea vitezei de procesare a informaţiei, ca şi a vitezei sau forţei unei maşini, poate fi manageriată. Arătând disponibilitate (fiind curios, de când se afla în Grădina Edenului), în principiu, omul e şi adaptabil, astfel încât sociologii admit că generaţiile, odinioară estimabile la trei pe secol, acum pot fi considerate ca succedându-se la 20-25 de ani. Se adânceşte, însă, sub ochii noştri, o problemă gravă, care sfidează eforturile speciei de a se adapta, ba sfidează chiar acea disponibilitate subreptice, dovadă că, în privinţa capacităţii de a găsi răspuns la orice provocare, resursele noastre se dovedesc limitate. Mă refer, desigur, la sincopele şi crizele umanităţii, al căror epitom e războiul. Instinctul belicos, dacă e să o luăm grosso modo, ar fi indiscriminabil legat de destinul nostru. Ar funcţiona, adică, şi la homo sapiens noţiunea de lanţ trofic, ceea ce ar da apă la moară teoriei lui Malthus. Dar conflictele se succed, şi ele, cu o iuţeală care pune întrebări în cascadă, toate ţinând de acea „fişă” genetică a rasei, unde sapientia ar trebui să fie axială. Cea mai chestionată e morala, ca ethos al unui popor, ca formă de legitimare, iniţial religioasă, şi rămasă, până astăzi, pentru unii, la acest stadiu. Nu că morala ar evolua, ca un organism viu, sau ar avea corsi e ricorsi – ea poate suferi un aggiornamento, periodic, pentru a nu risca să pară revolută în raport cu tranzienţa.

Când agresezi pe un altul, la nivel individual sau de masă, îi conteşti ori îi violentezi doctrina morală. Preceptele morale se înlănţuie, simbol cu simbol (de la intonarea imnului naţional până la ridicarea drapelului) într-o stare de spirit epică, numai bună de condus la acte sinergice precum atacarea celuilalt. Istoria ne spune, cu apetitul ei statistic, fără de care, oricum, nu putem vieţui academic, întrucât orice ierarhie e luată din momentele istoriei, că voinţa de putere, recte impulsul expansionist, derivă din execrarea moralei preopinentului, pe motiv că e una „slabă”, debilă, bolnăvicioasă. Unii gânditori susţin că problema e individuală, că întreaga morală constă în filosofie, în viaţa filosofantă, aşa cum îşi dorea Platon. Dar, deşi democraţia proclamă egalitatea de şanse, nu oricine are o viaţă interioară, darămite un ghid bazat pe binomul bine versus rău. Drept care ajungem să suspectăm un punct de vedere care ni se părea de neclintit înainte de mişcările neomarxiste din cultural studies şi de tropismele woke-ului. Pe respectivul punct de vedere s-a edificat, în fond, aşa-numita ideologie DWEM (Dead White European Male), şi îşi găseşte expresia, sacrosanctă pentru unii, în incipit-ul Declaraţiei de independenţă a Statelor Unite ale Americii: „Noi considerăm aceste adevăruri evidente, că toţi oamenii sunt egali, că ei sunt înzestraţi de Creator cu anumite Drepturi inalienabile, că printre acestea sunt Viaţa, Libertatea şi căutarea Fericirii, că, pentru a asigura aceste drepturi, Guverne sunt instituite printre oameni, izvorând puterile lor doar din consimţământul celor guvernaţi ….” (în engleză sună, parcă, mai „apodictic”: „We hold these truths to be self-evident…”.

După cum se vede, nu se poate vorbi câtuşi de puţin de o largă recunoaştere a moralei enunţate. Ce este evident pentru unii, care îşi iau fraza din 1776 ca aliat în orice discurs de anvergură despre democraţie şi liberalism (în sens larg), pentru destui e un prilej de a mai da foc o dată steagului american. Lucrurile sunt abordate în detaliu, cu toate subteranele psihologice, de Jean-François Revel, în Obsesia antiamericană. Atare obsesie apropie semnificativ naţii diferite spiritual, până la ideea, pusă, deja, în practică, a stârpirii fizice. Cei iritaţi până la obsesie de valorile „bărbatului mort, alb şi europen” pun în discuţie slăbiciunile moralei plină de ipocrizii, deşi avem îndoieli că l-au citit pe Nietzsche. El îşi contesta ethos-ul de vest-european, acuzând incapacitatea moralei de a suporta viaţa aşa cum este ea, densă în frenezii şi dezordini, dominată de implacabile antagonisme. Viziunea ultra-critică a unui insider e totdeauna captivantă pentru contestatarii din „afară”. Mereu, revoluţionarii de profesie au suspectat stabilitatea (invidiind, de fapt, până la ură, prosperitatea născută odată cu aceasta), aşa că şi ei ar fi votat cu elementele din anatema aruncată de filosoful german: că morala îşi propune, abuziv, să „repare” viaţa, să o corecteze, să-i aducă amendamente, să o facă, în fine, blândă şi inofensivă. Cu alte cuvinte, ţinta e aseptizarea vieţii. Trebuie, însă, neapărat, să ţinem cont de firul demonstraţiei „scandaloase” în care se lansează Nietzsche. Afirmând că omenirea va fi salvată numai de câţiva (mulţi chemaţi, puţini aleşi, zice Evanghelia), el imagina, prin Zarathustra al său, mai mult o figură de eremit decât de terorist. Monştrii iviţi din mitul supraomului, mai vechi, precum naziştii, sau mai noi, ca radicalii de stânga, nu au ezitat, spre confuzia necunoscătorilor, să-l desemneze pe autorul lui Ecce homo drept părinte (care s-ar răsuci în mormânt văzând asemenea progenituri). Reluăm ideaţia în chestie cu ajutorul sintetizant al lui Hubert Grenier (Marile doctrine morale): „Teza lui Nietzsche era aceea că eforturile preistorice lungi şi grele pe care oamenii le făcuseră pentru a se smulge animalităţii lor, pentru a-şi făuri o conştiinţă, dezvoltaseră în ei o moleşeală din ce în ce mai accentuată. El a lucrat deci în sprijinul relansării aventurii umane pentru a-i face măcar pe câţiva să-şi recapete energia de a se remodela, de a se ridica deasupra umanităţii lor, aşa cum strămoşii lor se ridicaseră deasupra animalităţii”.

Dar vocaţia ecumenistă a moralei creştine, în contrast dur cu programele eugenice zămislite de dictatori diverşi, unii cât se poate de vii, prezintă şi alte „slăbiciuni”, rapid exploatate de cei autoproclamaţi ca marginalizaţi, refuzaţi, cum ar veni, la un festin general. Printre punctele nevralgice, paradoxale aducătoare de necazuri, se numără, la loc de frunte, toleranţa, prezentă atât în Noul Testament, cât şi în codurile civile ale statelor laice de tip democratic. Decât că ea se manifestă, constatăm, absolut asimetric: noi îi tolerăm pe cei „diferiţi”, dar ceilalţi nu manifestă nici cea mai mică intenţie de a-i cruţa sau de a-i înţelege cumva pe „necredincioşi”. În statele teocratice, nu puţine, evocarea separării puterilor în stat constituie, eventual, un focar de glume sinistre. De asemenea, în cadrul asimetriei se aşază şi ideea de lider: la unii, e ales prin vot, care exprimă atitudinea cetăţeanului în raport cu proiectele, neapărat melioriste, propuse de candidaţi; dimpotrivă, altă formă statală aderă la cel care strigă mai tare „Moarte inamicului!”, şi este numit, explicit, statul vizat pentru exterminare. Călăuza „oarbă”, dar fanatizantă, e de ajuns unei populaţii care învaţă, de mică, în şcoli cu ghidaj teologic, nicicum ştiinţific, că adevărul e unul singur, e revelat, şi aparţine, de jure, lor, „credincioşilor”. Punţile noastre cu astfel de învăţământ devin fragile sau evanescente. „A alege dialogul – arată Tzvetan Todorov în Noi şi ceilalţi – înseamnă şi a evita cele două extreme care sunt monologul şi războiul. N-are importanţă dacă este monologul criticului sau al autorului: este vorba, de fiecare dată, de un adevăr găsit de-a gata, care nu trebuie decât să fie expus; or [...] eu prefer să caut adevărul decât să dispun de el”.

Grav este că valurile tot mai frecvente (tranzienţa!, deh…) de contestare a valorilor tradiţionale, forjate în renascentism, iluminism şi modernitate, cu viguroase rădăcini greco-romane şi creştine, creează impresia unei situaţii fără ieşire. E aproape ca în „lupta” dintre Settembrini şi Naphta: eroii lui Thomas Mann ajung într-o aporie şi, cel puţin în Muntele vrăjit, nu se întrevede vreo soluţie pentru ca spiritul liber să iasă teafăr de acolo.