Judecând după reprezentările lor asupra lumii, te-ar ispiti gândul de a-i plasa pe anumiţi politicieni de astăzi în categoria postmoderniştilor hardcore, deşi ei, foarte probabil, nu au auzit de respectivul generic. Însă ar putea deveni cumva sensibili la termenul cu pricina dacă li s-ar induce ideea că e ceva de bine, mai greu accesibil unora, drept care ar avea reacţia descrisă de Moliere în Le Bourgeois Gentilhomme: „Quoi? quand je dis: «Nicole, apportez-moi mes pantoufles, et me donnez mon bonnet de nuit», c’est de la prose?”. Relaţia personajului amintit mai sus cu proza e, la rigoare, echivalentă cu relaţia dintre inşi săraci intelectual, care conduc naţiuni, şi setul de valori propus de relativizantul curent. „Noutatea” descoperită, explicabilă prin narcisismul de fond al celor invocaţi, nu face decât să le sporească acea greu suportabilă încredere în sine prin care se caracterizează, din veac, cel care vede universul monolitic şi doreşte să-i transfere acestuia, fără rest, ideile sale. Proaspăt descoperitul „prozator” îşi renuvelează forţele şi potenţialul de self-esteem precum dictatorul care primeşte confirmarea, ca un fel de nesperat cadou (zic nesperat întrucât vine din zona savantă, înalt-speculativă), că discursul său funcţionează într-un mod legitimabil. Da, dictatorul sangvinar se află acolo, în fruntea trebii, din motivul pedestru că are semeni care îi descoperă calităţi şi îi hrănesc impresia că e rodul elecţiunii divine.

În fond, orice stăpânitor are nevoie de mecanismele prozei pentru a se impune şi menţine, că încă nu am văzut unul care să se exprime în versuri, cu excepţia cazurilor decupabile din literatură. Las’ că pentru versiunea rimată a activităţii marilor cârmaci, anume cei revendicaţi din marxism, apar, la orice oră, goarne care, în formatul mercenariatului, furnizează tone de maculatură encomiastică, cum a fost, la noi, cazul unor poeţi şaizecişti, rebotezaţi, din oportunişti ce erau, în tribuni.

Fernand Braudel a statuat, memorabil, într-o tradiţie umanistă pentru care logica şi cauzalitatea, în genere, nu erau doar superstiţii metodologice, modalitatea totalizantă a istoriei, asimilabilă organicităţii viului: „Totul trebuie să fie recapturat şi relocalizat în cadrul general al istoriei astfel încât, în pofida dificultăţilor, paradoxurilor fundamentale şi a contradicţiilor, să respectăm unitatea istoriei care este şi unitatea vieţii”. Ce-ar spune el, oare, astăzi, când analizele pe care le-a inspirat, fondate pe existenţa unui consens implicit pe care să se bazeze unitatea socialului, identificat cu realul, au fost demantelate din nevoia pulverizării ideii de adevăr absolut, cu urale academice de pe ambele maluri ale Atlanticului? Asistăm, acum, la o mare toleranţă în legătură cu desele ocurenţe ale indecidabilului în sfera semnificaţiilor istorice, semnificaţii imposibil de strunit, de unificat, întrucât sunt instabile, contextuale, relaţionale şi provizorii. Mai mult, vocabule precum confuz, plural şi nestructurabil, menite să configureze realităţi problematice, nu se reţin ca „scandaloase” (ca emanaţie a aproximării, a eschivei în faţa rigorii epistemologice), ci drept operatori valizi.

Prin urmare, din mantia ultra-largă a indecidabilului apar răsturnări „spectaculoase” de sens: războiul nu e război, ci „operaţiune militară specială”, teroriştii nu sunt vectori ai haosului, cum ştiam, ci „forţe eliberatoare”, inventatorii democraţiei moderne, prin Benjamin Franklin et alii, devin opresori în raport cu nişte popoare care nu au evoluat, ca mentalitate de „opresat”, cu un micron în decade întregi. Un băştinaş, vag cizmar, dar autentic stalinist, traducea generalizarea sărăciei, frigului şi foamei prin „dezvoltare multilaterală”. Nu vom merge, totuşi, până la scepticismul etanş al lui Baudrillard, de pildă, care vede distorsionările de limbaj (şi de imagine, prin politica televiziunilor, a „viziunii distanţate”) ca o consfinţire a dispariţiei noţiunilor de adevăr, referinţă şi real non-cultural, afirmându-se, în schimb, ca trâmbiţă a Apocalipsei, o degenerare în hiperrealitate.

E un aspect, aparent paradoxal, care se cere accentuat: în hiperrealitate sunt instalaţi toţi fundamentaliştii şi rumegătorii de programe eugenice, care culminează cu aspiraţia de a rade de pe faţa pământului cutare etnie. Programele lor, elaborate în proza impostată a imperativelor, vocativelor şi a semanticii disruperii fiinţei, reprezintă, teoretic, fragmente dintr-o specie literară numită ucronie. Şi ar fi rămas la stadiul de curiozitate retorică, desigur meprizabilă ca sens, dacă starea de spirit, aceea doritoare de exterminare fizică, care le-a generat, nu ar fi fost cocoloşită prin concepte atenuatoare de tensiune: radicalizare, naţionalism, agitaţie etnică, religioasă, anticolonială, reparaţie pentru nedreptăţi istorice, emoţie (!) etc.

Opţiunile nu sunt multe, pentru o minte educată în spirit pascalian sau cartezian, deoarece, spre pildă, când ne declarăm excedaţi de puterea perfid-deformatoare a presei partizane sau a influencerilor, riscăm să fim catalogaţi ca nostalgici ai autenticităţii epocii anterioare tehnologizării masive a mass-media. Pe de altă parte, în faţa resurselor ca şi infinite ale amoralei inteligenţe artificiale, ce poate produce fake news cu efecte năucitoare, pledoaria „tradiţionaliştilor” pentru adecvarea la lucruri (adaequatio rei) sună, iarăşi, desuet. Motivul e simplu: postmodernitatea a muncit mult, şi eficace, după cum se vede, la denaturalizarea aparatului de „copiere” al fotografiei şi al oglinzii realist reflectoare.

Nu ar strica nişte exemple ale „suprematismului” (altceva decât mişcarea avangardistă) manifestat sub steagul, aparent modest, „popular”, al lui anything goes, culese de la postmodernişti conştienţi de trucurile folosite şi utili nu doar istoriei literare, ci şi laboratorului virtual care e, în speţă, existenţa umană. În Midnight’s Children, Salman Rushdie, natură ludică, dar mai ales critică, creează personajul „jongler-cu-fapte”, într-o ţară „în care adevărul este ceea ce i se ordonă să fie”. Am arăta, normal, aici, spre Orwell, ca ascendenţă, dacă distopiile lui sau acelea kafkiene nu ar fi fost „întrecute” de fapte care se desfăşoară sub ochii noştri nedumeriţi, convinşi că marile dezordini belicoase, pline de orori, au rămas prin cărţile de istorie. Cassandra (din romanul omonim) imaginată de Christa Wolf contestă faptul răpirii Elenei de către Paris şi al aducerii ei la Troia, inducând ideea că e vorba despre o ficţiune elaborată de preoţii troieni, iar ce a urmat nefiind altceva decât un război al mândriei mincinoase, pentru că frumoasa n-ar fi ajuns niciodată la Troia, mobilul real al conflictului, conform cărţilor de istorie, nu şi lui Homer, fiind dominarea căilor maritime comerciale. După E. L. Doctorow, cel din eseul False Documents (explicator pentru ce realizase în The Book of Daniel), urmele textuale, arhivistice ale faptelor pot fi „îngropate, exhumate, depuse, contrazise, retractate”. Şi, de bună seamă, interpretate – un avertisment, încă o dată, pentru cei care nu cred că suntem deja implicaţi în tot ceea ce ţine de întrebuinţarea limbajului, împreună cu ai noştri conducători.

Doar că unii „fac proză” teroristă pe spinarea celorlalţi, consumatori de discurs, de multe ori slab ori deloc educaţi, adică „sclavii” din dialectica hegeliană sau „indivizii superflui” din Nietzsche. Intră, de regulă, în masa manipulabililor şi culturile mici (eventual foste colonii) şi, în principiu, orice entitate bântuită de neşansă istorică (Constantin Noica, în plan autohton, pomenea de ghinion ontic). Metaficţiunea istoriografică îşi face partea leului la Gabriel García Márquez, în Cronica unei morţi anunţate, unde naratorul, încercând să reconstituie o crimă petrecută cu douăzeci şi şapte de ani înainte, ar vrea să se bazeze pe propriile amintiri şi pe acelea ale martorilor oculari. Încă de la a doua pagină apare problema spinoasă a legitimităţii surselor: „Mulţi îşi aminteau că era o dimineaţă cu soare... majoritatea a căzut însă de acord că vremea era funebră, cu un cer jos, acoperit de nori”. Apelul la raportul amplu întocmit de instanţă nu se dovedeşte nici el mai valid, în sensul că de acolo lipsesc multe pagini, iar judecătorul, după toate aparenţele, era „un om cuprins de febra literaturii”, nu a documentalului. La îndemână ar fi şi Numele trandafirului, unde avizatul Eco expune, la final, cu claritate, paradoxul postmodern al totalizării anti-totalizatoare.

Morala analogiei noastre nu are cum să fie, în vreun fel, tonică – poate doar ca materia mundi pentru ficţionari. Satrapii contemporani par, în acţiunile lor barbare, cuprinşi de o febră a ignorării realităţii, în favoarea unui solipsism feroce, care sacrifică zestrea speciei pentru un incert efect asupra minţii lor bolnave. Cam aşa se prezenta un Nero, mânat de pofta „estetică” de a savura spectacolul Romei înghiţite de flăcări.