La noi, întrebările au ceva din aerul unei aporii. Mai precis, răspunsurile la chestionări generale privind res-publica, bunul public. Vom vedea, la final, că toate aceste apeluri interogative cu iz aporetic sunt legate de absenţa a ceva fundamental, formativ, care asigură autenticitatea umană, îi dă sens şi conţinut, în afara galopului progresist. Deocamdată, o listă scurtă de mirări. De ce avem cel mai mic număr de cititori din Europa? Am auzit multe tentative de argumentare, mai toate căzând sub incidenţa faptului că e vorba de o fatalitate. O situaţie din care nu se poate ieşi. Mai mult, dacă insişti, vei observa că lucrurile, aşa în impas cum sunt, se deteriorează pe zi ce trece. Contribuim şi noi, după puteri, la scăderea planetară a IQ-ului.

De ce avem cele mai puţine librării? Simplu, pentru că amatorii să pună pasul acolo sunt atât de puţini. În schimb, vezi orăşele, până mai ieri comune, cu câte şase-şapte lanţuri mari de magazine. Asta s-ar cere, de unde rezultă că bani, putere de cumpărare ar fi, dacă n-o fi tot o aporie. La fel stau lucrurile dacă ne referim la frecvenţa emisiunilor de cultură pe posturile TV. La unele televiziuni nici nu există, la altele sunt difuzate, cu multă zgârcenie ca durată, la ore nerezonabile. Patronii denunţă, sec, blocajul: cu aşa ceva nu fac rating, sau, mai cinic, nu se cere, nu difuzăm. De noţiunea de educaţie publică nu par să fi auzit, sau, în tot cazul, aceasta îi lasă reci câtă vreme ideea de randament pare că transcende orice ancadrament moral. Ori dau, cei mai culţi, o explicaţie istoristă, cum că s-a pierdut centralitatea cuvântului şi nu se va putea recupera cât timp nevoia de divertisment video s-a instalat confortabil în satul global.

De ce aceia care au acţionat ca o pedală de frână în procesul (re)europenizării noastre, asmuţind oameni altminteri inocenţi unii contra altora, cu morţi şi răniţi, nu suferă rigorile legii? Cu mâinile pline de sânge, ei trăiesc somptuos, ca unii care şi-ar fi adus contribuţia la propăşirea patriei. În fond, chiar asta cred, în virtutea persistentei idei importate din Răsărit a necesităţii călcării pe cadavre, prin nu importă câtă violenţă, pentru a păstra puterea. Aici, încă o dată, răspunsul are natura unei fundături, câtă vreme yesmenii care-i anturează pe satrapi au vorbit de o vânătoare de vrăjitoare. Încape, în context, şi un sofism: foştii călăi riscau să devină victime.

Iarăşi, de ce toţi statisticienii şi sociologii, nu mai discut de pedagogii ca atare, înregistrează o cădere generală de cunoaştere, dar mergem înainte cu foarte discutabila convenţie de la Bologna, acceptăm – încă o dată, fatalitate!, mai ales că mai toţi suntem părinţi – ca elevii să le spună profesorilor ce trebuie să facă şi ca progeniturile să nu aibă nicio ezitare în impulsul de a-şi educa părinţii.

Se abordează, tot mai des, subiectul sinuciderii Europei. Cum sintagma e gravisimă, se impune a defini termenii. Europa e moştenirea noastră, cum spunea Gadamer, e ceea ce ne-a modelat ca spirite romanizate, creştine şi crescute în disciplina spiritului grec. Adăugăm, bineînţeles, valorile artistice inestimabile pe care le-au dat Antichitatea, Evul Mediu (care n-a fost deloc aşa întunecat – vezi splendoarea catedralelor, în special a bolţilor în stil perpendicular), Renaşterea. Iar sinuciderea e, în fapt, un recul constant în faţa asaltului contestatarilor, sătui de „supremaţia” rasei albe. Cedăm, treptat, ca şi cum am fi realmente vinovaţi de răspândirea valorilor noastre (cine a făcut marile descoperiri geografice?), la acuzaţiile de (neo)colonialism, exploatare a altor continente, rasism, xenofobie etc. Un aspect paradoxal, pus, de unii, pe seama slăbiciunilor democraţiei înseşi, care nici ea, iată, n-ar fi infailibilă, constă în dezvoltarea unei uri de sine, izvorâtă, la rândul ei, dintr-o exagerată conştiinţă a căinţei, cum ar fi aceea privind imoralitatea profundă a sclaviei. După sute de ani de „rele practici” faţă de semenii noştri de altă culoare, tot minţile luminate ale continentului au considerat că acest model economic trebuie să dispară. Asta în condiţiile în care diverşi non-europeni n-au abandonat sclavia nici în secolul XXI, dar despre ei nu se poate vorbi liber, căci le-ar leza credinţa. Aşadar, Europa se abhoră pe sine, critică modelul civilizatoriu pe care l-a impus, prin deschidere către alte culturi, îşi pune, în mod bizar, cenuşă în cap pentru culpe în speţă imaginare. Vorba lui Roger Scruton, aprig adversar al stângii engleze: civilizatorii, respectiv descoperitorii secularizării, ajung să strige „Jos cu noi!”. Apropo de reacţia promptă a universităţilor britanice când vine vorba de leftism: după ce a publicat influenta carte Fools, Frauds and Firebrands: Thinkers of the New Left, retrasă din unele librării din ţară, circulând, în schimb, în ediţii samizdat, Scruton şi-a plătit curajul cu pierderea carierei academice. Aşa înţelegem mai bine că dialogul cu stânga nu e doar conceptual, ci are consecinţe sociale, fizice şi îţi strică buna reputaţie. Mutatis mutandis, nu altfel s-a întâmplat, la noi, cu volume ale lui Horia-Roman Patapievici, cum ar fi Politice sau Omul recent.

De ce, adică, suntem europocentrişti, de parcă asta ar fi crimă, un act sever de discriminare? Dar cum să fii altfel? Dau un exemplu mai cunoscut: Mircea Eliade. S-a străduit prin cultură să se instaleze în mentalul asiatic, şi-a forţat natura să se conformeze rânduielilor din ashram, în fine, câte n-a făcut, cum ştim din Şantier, India, Maitreyi, Biblioteca maharajahului etc. Mai avea să treacă la budism. N-a mers. Savantul dotat cu o extraordinară interogativitate participativă s-a întors la valorile native. Acum, pentru revanşarzii din zona Political Correctness, el populează zona „repugnabilă” a ideologiei DWEM (Dead White European Male).

O veche nedumerire, în cercurile liberale (zic liberale în accepţiunea lui Pierre Manent, din Istoria intelectuală a liberalismului): de ce doar nazismul e condamnat pentru ororile comise, iar socialismul (pe care Marx îl folosea ca sinonim pentru comunism) se bucură în continuare de simpatie, în ciuda analizelor pline de cifre cutremurătoare care indică faptul că victimele ideologiei arborate de Lenin et. Co depăşesc substanţial bilanţul sumbru înregistrat în contul lui Hitler? În acest punct, unul dintre cei mai avizaţi cercetători ai fenomenului bolşevic, Thierry Wolton, oferă o explicaţie din care rezultă că se vor găsi întotdeauna naivi sau manipulabili care să cadă pradă retoricii incluziunii practicate de regimurile comuniste, care promit, chiar dacă mincinos şi ipocrit, solidaritate şi egalitate. Dimpotrivă, aceiaşi alegători se scutură ca şi cum ar alunga un păianjen scârbos de pe haine, când aud de retorica excluderii, axială în discursul nazist şi fascist. Cum se vede, teama de excludere e adânc sădită în genomul aşa-zisului homo sapiens şi, în contrapondere, conceptul de egalitarism îi sună corect, reparatoriu în raport cu inechităţile lumii, dezirabil, ba chiar creştinesc. Iarăşi, un cerc vicios. Citez din Pierre Manent, care celebrează statul neutru, o formă politică fără opinie, după atâtea oribile războaie religioase: „Una dintre «ideile» principale ale liberalismului, se ştie, este aceea a «individului», nu individul ca această fiinţă de carne şi oase, nu ca Petru distinct de Pavel, ci ca această fiinţă care, pentru că e om, este în mod natural titular al unor «drepturi» a căror listă o putem face, drepturi care îi aparţin independent de funcţia sau locul său în societate şi care îl fac egalul oricărui alt om”.

Acum, anunţasem că toate aceste probleme, generale sau naţionale (care, practic, sunt ca vasele comunicante, din moment ce vorbim de aceeaşi planetă), provin dintr-o carenţă de ordin cultural. Nu economic, cum tinde să ne inducă finanţistul, nu geopolitic, cum insinuează câte un politolog, dând vina pe „greaua moştenire” şi pe retardul major de recuperat, şi nici religios, deşi cizma sovietică a încercat din răsputeri să impună ateismul, formulă de succes a decerebrării omului. Vedem rezolvarea (nu cu „r” mare) în apelul la umanioare, în difuzarea cărţii, în politici coerente de a reinstaura lectura ca principal mijloc al autonomizării insului, al creşterii sensibilităţii sale, ca mijloc, la rigoare, mântuitor. În fond, fiecare se naşte cu un set complet de salvare. Să nu uităm o parte omenească a istoriei, dincolo de legătura dintre evenimente şi ani: minţi strălucite, aruncate de comunişti la Aiud sau în alte locuri diavoleşti, spre „reeducare”, au putut rezista acolo, sub tortură şi tratamente umilitoare, doar prin răsfoirea mentală a zestrei culturale dobândite. Ai zice, cel puţin din punct de vedere medical, că în mod miraculos. Cultura, în sine, e miraculoasă, e panaceu, şi nu că vrem să enunţăm banalităţi: avem o demonstraţie extraordinară în acest sens a lui Gadamer, în Elogiul teoriei, unde filosoful – căci e nevoie de competenţa lui pentru a face generalizări de anvergura aceasta – fixează diferenţa dintre om şi animalul prădător, cu care are atâtea în comun, printr-o înălţare nu graduală, ci de esenţă. El afirmă, tout court, că omul, în adâncurile lui, e o fiinţă teoretică. Cu alte cuvinte, e destinat lecturii. Mai rămâne să înţeleagă şi guvernele, mânuitoarele bugetului, acest aspect fundamental.