| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Atât de realistul literat a plecat puţinde Gabriel CoşoveanuCând şi-a adunat în volum textele de atitudine din tulburii ani 90, Nicolae Manolescu a simţit nevoia să folosească drept generic o sintagmă care concordă cu sensul întregii sale vieţi publice, aceea bogată şi de natură polemică, după cum o ştim: Dreptul la normalitate. Termenii sunt extrem de preţioşi pentru românul trăitor azi, la vreo trei decade după (re)naşterea gândului că s-ar putea trăi şi firesc, după bezna comunistă. Gândul a venit pe lumea noastră ciuruită de naţionalism, dar de dezvoltat, s-a dezvoltat greu, ca un copil distrofic, peste care au dat şi tot felul de boli, cele mai multe venite din tehnici vechi, vinovate, de distorsionare a realităţii. Subtitlul cărţii pomenite este, iarăşi, pe cât de simplu, pe atât de pilduitor, şi, la drept vorbind, foarte în spiritul severităţii logice moştenite de la Titu Maiorescu: Discursul politic şi realitatea. Era, şi este, posibil, iată, ca un literat, privit, îndeobşte, cu rezerve (mari) de eternii pragmatici din arena publică, să vadă mai bine ce se petrece în jurul nostru decât politicienii zişi de meserie. Asta s-a întâmplat în toate domeniile unde s-a implicat criticul: şi în cultură, şi în civism, şi în comentarea zicerilor altora (neocolind nici sportul!), ca să nu mai discutăm de autoportretul pe care şi-l face, ca un work în progress, cu fiecare op. Cel mai savant fragment confesiv îl găsim în prefaţa la Istoria critică a literaturii române. Cel mai direct, în Autoportret în paradoxuri, capodoperă stilistică a pendulării între predispoziţii. În prima privinţă, cea ştiinţifică, a instituirii rigorii metodologice, Nicolae Manolescu nu se teme să pună în prim-plan un ceva inefabil: gustul. Mai precis, combătând superstiţia purităţii hermeneutice, mefient în faţa metodei narative, ca şi în faţa structuralismului sau a poeticilor postmoderne, preferă să adopte un ton ŕ la Neculce sau Creangă, jucând-o, epistemic, pe naivul: Dar eu sunt un cititor care continuă a crede, în pofida agresiunilor din toate părţile, în ideea naivă că operele artistice se cuvin citite (şi recitite) înainte de orice pentru arta lor şi că, vorba lui Gadamer, ele conţin expresia unui adevăr inaccesibil pe orice altă cale; şi că o istorie nu poate fi, în definitiv, altceva decât expresia îndelungată şi meticuloasă a unui gust. Dacă ne referim, însă, la autodefinirea directă, descoperim un profil complex, construit, aproape de figurativul baroc, numai pe linii de fugă, ce-l pot deruta pe cititorul maniheist: Din fire sunt leneş, lăsător, indecis, aton, însă scrisul meu a putut da unora impresia de hărnicie, tenacitate, energie şi decizie; Iubesc precizia (în idei, în expresie), dar, din păcate, îi observ mai prompt lipsa la alţii decât la mine însumi. Mă ataşez de oameni mult mai uşor decât mă despart.; Nu-mi place să fiu contrazis decât de mine însumi. Accept repede ideile altora, dar renunţ cu dificultate la ale mele. Finalul acestui mic excurs despre sine aduce şi sonurile cele mai tranşante psihologic: Nu-i invidiez cu adevărat decât pe cei care fac altceva decât mine. În adolescenţă, mă visam matematician. Pentru cine l-a cunoscut, este evident că rândurile de mai sus nu sunt elaborate de dragul convenabilităţii expresive, ci chiar îl exprimă pe om. Aşa judeca, aşa se comporta, întocmai ca în proiecţia autoscopică. Nici o frază citată nu e asamblată pe principiul mângâierii ego-ului toate mişcările dintr-o argumentaţie sunt la vedere, după democratica lege a transparenţei, care-i era atât de dragă, şi a cărei absenţă o deplângea, mereu, la actanţii sociali, politicieni en titre sau simpli influenceri (uneori e totuna, din unghiul bagajului cultural). Pe de altă parte, rigoristul Manolescu, temut pentru rolul său din jocul omologărilor literare, tinde să ilustreze, în afară de numita ştiinţă, şi o religie a textului. Din acest punct de vedere, ne va părea atunci, mai mult decât un cartezian intransigent şi, teoretic, exclusivist (Descartes suprasolicita rigoarea astfel: Cartea naturii este scrisă cu caractere matematice), un pascalian. Căci aici se vede a doua faţă a prestigiului cifrelor în fond, şi Pascal era un matematician de geniu, dar observa că nu ajung certitudinile pur raţionale, mai trebuie recunoscută şi importanţa afectelor, a unei ordo amoris. Cu alte cuvinte pentru a scoate un truism, desigur logica raţiunii presupune o logică a inimii. De aceea, mai târziul N. Manolescu propune un tom reprezentativ: Cărţile au suflet. E notorie pagina în care se face apologia cronotopului lecturii: ne rămâne întipărit momentul privilegiat al abandonului în voluptatea unui volum care se personalizează exact în măsura în care omul se îmbibă de adevărul său alternativ, riscându-şi propriul set de certitudini, efectuând, astfel, un exemplar transfer. Cutare carte parcursă undeva la ţară, sub un copac aromat de după-amiaza estivală, într-o pace sadoveniană, reprezintă un icon paradisiac. Critica literară e o meserie însufleţită, simultan ademenitoare şi ciufută, în măsura în care pretinde ataşament, investiţie afectivă, dar şi capacitatea de a contrazice aşteptările prietenilor. De unde şi pregnanţa uşor frisonantă a ipotezei peretelui gol, privat de stratul de cărţi pe care, zilnic, privirea călătorea contemplativă: Ar fi o suferinţă comparabilă cu aceea pe care aş simţi-o dacă mi s-ar tăia o mână. Cărţile mele sunt trupul meu. Şi ce ipocrizie să refuzi, ca periculoasă în toate cazurile, ataşarea de obiecte!. Astfel că ataşamentele ne definesc mult mai elocvent (decât, de pildă, solidarizările în anatemizare sau apolitism): Aş zice, din contra, că oamenii incapabili să se lege de obiecte sunt uneori tocmai aceia care nu se leagă nici de oameni: disponibilitatea îi conduce la fanatism. Multe sunt, şi, sigur, vor fi, momentele în care ne raportăm la luciditatea funciară a exegetului. Ne-am trezit întrebându-ne, nu o dată o fac, probabil, pe ascuns, şi neprietenii Oare ce ar zice Manolescu despre asta?. Azi, când cititul pare lux, iar reflecţia critică, în entropia generală, un fel de gest sinucigaş în măsura în care atrage duşmănii feroce , justificarea cărţilor a devenit de neocolit. E aberant, desigur, pentru destui, să explice de ce respiră, dar se ivesc momente catabazice când te vezi silit să te justifici urbi et orbi. Mai ales faţă de categoria celor cu picioarele pe pământ, care, precizează criticul, gândesc aşa: or fi având romanele, să zicem, rostul lor, dar viaţa de roman nu poate egala viaţa reală; adevărata bogăţie nu este în cărţi, ci în realitate. Din această cauză este livrescul condamnat de atâţia. Nu igoranţii îl resping, dar chiar unii intelectuali subţiri, care proclamă superioritatea vieţii faţă de literatură. Eroarea principală provine din aceea că un fapt de viaţă sau unul de ficţiune artistică nu sunt valori în sine. Valoarea le-o dă perspectiva în care sunt aşezate. Aşa cum sunt inşi care nu ştiu să citească, există inşi care nu ştiu să trăiască. Şi atunci, susţine părintele Utopiei cărţii, devine evident că, dacă nu putem pretinde, naiv, că ne trăim viaţa (întrucât ea ne trăieşte pe noi), avem la dispoziţie clipa de graţie a cititului adevărat de cărţi: Spaţiul vieţii reale este unul al necesităţii; spaţiul ficţiunii este unul al libertăţii. Niciodată omul nu e mai liber ca atunci cînd citeşte. Costinian adagiu, atât de anacronic, atât de actual! Are, va avea, imensă nevoie intelectualitatea română, stabilizată sau în formare, de asemenea pledoarii directe, rostite de o voce credibilă. Pe de altă parte şi asta îl inflamează, cum ştim, pe orice poet sau prozator, mai ales din categoria laureaţi se explicitează o chestiune de precedenţă: Nu literatura a dat naştere criticii şi istoriei literare, ci istoria şi critica literară au dat naştere literaturii. Fel de a spune că ţine de pura iluzie că literatura n-ar avea nevoie de escortă, întrucât valorile, perene fiind, s-ar impune de la sine. Devine limpede că N. Manolescu a fost perfect conştient, dacă nu atât de puterea sa intelectuală şi de propria-i charismă (oricum elemente indenegabile), măcar de instituţia pe care o personaliza, aceea a criticii ca atare, în sens maiorescian, care e chemată să despartă valoarea de ersatz-ul ei. Prin urmare, nu înregistrăm nicio ezitare în luarea de poziţie, la modul tranşant, în siajul liderului junimist, prin expresii precum În lături! sau Nu e în chestie, asezonate cu vocabular modern, bineînţeles, dar neschimbate în duhul lor. Cum, mai demult, afirma despre Maiorescu, întemeietorul, că face o adevărată hygične des lettres, prima şi ultima din cultura română, aşa şi-a propus, de fapt, el însuşi, temptând să arate că a sosit clipa pentru încă o acţiune de cernere axiologică, după confuziile diseminate de politica de tip totalitar, cu reziduurile ei actuale cu tot. Nu-mi vine în minte acum, pentru încheiere şi reculegere, frază mai echilibrată decât aceea a lui Starobinski, care se potriveşte atitudinii lui Nicolae Manolescu: Nu trebuie să ne atribuim rolul, rustic în aparenţă şi regal în secret, de «păstori ai rostirii». În totalitatea operei manolesciene nu oficiază un păstor al rostirii, ci un profesor crezând în le plaisir du texte, capabil să recunoască faptul că a scris ceva despre ce şi-ar dori să placă. Nu-l mai putem vedea, de-acum, pe omul mereu pregătit să explice, ca să repete acest crez rămâne, pentru literatul nativ, lecţia lui. |