Acum ceva ani, m-a frapat, în cariera mea de martor, replica unui academic relativ tânăr, rapid în replică şi sacadat în mişcări, conectat cu ultimele -isme, la explicaţiile date, într-o situaţie cam tensionată administrativ, de un veteran al sistemului, un foarte echilibrat stâlp al instituţiei: „Sunteţi prea narativ, domnule profesor!”. Îndrăgostitul de eficacitate şi directeţe „penaliza”, prompt, un stil de gândire considerat, ab initio, bătrânesc, din simplul motiv, că, în loc de condensare semantică maximală (da, aceea care duce, destul de direct, la maniheism!), preopinentul simţea nevoia de contraforţi argumentativi, pe care îi găsea, firesc, aşa-zicând tradiţional, în succesiuni, în algoritmi şi, mai presus, în silogism. Ceea ce îl făcea, fatalmente, „narativ”. Faptul că mânuia vechile arme logice şi retorice îl evacua din universul postmodernist, unul al axiologiei dintr-un singur hap, dacă se poate, fără detururi care asigură, sau măcar garantează, coerenţa discursivă. Utiliza, altfel spus, conectori precum întrucât, pentru că, aşadar, prin urmare, care generează, de la sine înţeles, narativitate, dar şi credibilitate, şi instaurează acel liniştitor sentiment că emitentul ideii participă la subiect prin emoţia degajată din chiar actul angajării în narativitate. E ceea ce numea Andrei Cornea, în De la Şcoala din Atena la Şcoala de la Păltiniş, testul de autoincluziune. O probă la care ar pica, masiv şi lamentabil, o parte însemnată a celor care se trezesc luând cuvântul în jurul nostru.

La mijloc stă, desigur, noţiunea de autenticitate, definită în fel şi chip, cât să convină şi celui mai ipocrit individ, care va fi auzit (sau mai degrabă nu), de felul în care manevra Procust patul său. Dintr-o difuză conştiinţă că limbajul ar fi doar verbiaj, menit să atragă followers, vine şi ticul verbal al scoaterii în prim-plan a vocabulei „sincer”. Ideea de rectitudine etică a lui Andrei Cornea ne cheamă în minte reacţia Establishment-ului atunci când un savant a anunţat, cu mândrie şi încredere melioristă, că poate departaja lacrimile adevărate de cele false. Ar fi însemnat o revoluţie în domeniul juridic, dar, adevărată sau nu chimic, ea nu a fost lăsată niciodată, evident, să treacă în social. Invenţia ar fi presupus, între altele, ca nimeni să nu mai înceapă un discurs cu inevitabila vocabulă „sincer”. Bun, crezi cutare lucru sincer, dar se naşte, inevitabil, întrebarea: dar „nesincer”, ce crezi? În mod asemănător, pe teren juridic, formula paliativă „regret faptele comise” nu ar mai avea niciun efect legal, ci poate, cumva, emoţional, în cazul naivilor care cred că un criminal în serie s-ar căi realmente dacă rosteşte formula magică „îmi pare rău”. De unde nedumerirea mea, perenă, la entropia iscată de judecarea vreunui amoral, vizibilă în sofismul involuntar: „Ce-a zis? Îi pare rău? Da? Atunci i se reduce pedeapsa”. Simpla rostire incantatorie a câtorva cuvinte totalmente neangajante funcţionează ca un exerciţiu cvasi-şamanic. Nicio vorbă în plus, conform sfatului ferm al avocatului (diavolului).

Acum intră în scenă, pornind, istoric şi tipologic vorbind, cu handicap (oare adevărul nu umblă întotdeauna cu capul spart?), arsenalul umanioarelor, sau, dacă vrem, al secundarului, cum îi spune Virgil Nemoianu. Domeniul umanist s-a ocupat, de când lumea, cu descoperirea şi apărarea unor invariante care tutelează viaţa. Aici definim, de dragul argumentaţiei, viaţa ca spaţiu al necesităţii, iar cultivarea simţurilor prin umanioare ca spaţiu al libertăţii (am folosit termenii lui Nicolae Manolescu). Tensiunea dintre cele două spaţii a luat, uneori, forma divorţului cu scandal, încărcat adică ideologic şi propagandistic, între logica necesarului şi logica „gratuităţii”, de tip estetic. La noi, e aproape de ajuns să revizitezi „cazul” polemicii lui Titu Maiorescu cu Dobrogeanu-Gherea. Primul era, pasă-mi-te, „idealist”, preopinentul său – „aplicat”. Istoricizata floretă verbală, instructivă, în felul ei, pentru structurarea culturii române, s-a transformat, în anii bolşevizării ţării, în război de-a dreptul fizic şi absolut inegal: „aplicaţii” comunişti îi cenzurau, după plac, pe gânditorii liberi, sau îi căsăpeau, pur şi simplu. Mârâitura ubuescă „moarte intelectualilor!” încă străbate nişte straturi de adâncime ale unei societăţi unde rolurile rămân, intenţionat, neclare, iar confuzia domneşte nestingherită.

Că situaţia produce revoltaţi sau visători nebuloşi ai egalităţii originare, asta se vede cu ochiul liber de către cine dispune de acea privire panoramică izvodită de spiritul democratic. Ce nu prea se vede e faptul că, în premisele revoltei, ne asemănăm mulţi, dar, în proiecţia rezolvării blocajului sistemic, ne deosebim dramatic. În acest punct, devine inevitabil un bagaj, ori, mai degrabă, un apetit teoretic, pe care numai şcoala îl poate furniza, prin tehnicile sale narative, în raport beligerant, din păcate, cu pragmatica Familie. Fără concepte de oarecare anvergură, cum să explici că promisiunea prosperităţii e egală cu zero dacă nu se împlineşte acum şi aici, că civilizaţia, dacă nu e la purtător, nu valorează nici cât o ceapă degerată, că omul, în speţă, în măsura în care-şi respectă acea carte de vizită pe care scrie homo sapiens, s-ar cuveni să înţeleagă că toate relaţiile sociale normale pornesc de la comandamentul a nu exclude ceea ce nu te include. Or, majoritatea persoanelor publice actuale, în speţă politicieni, ignoră astfel de condiţionări morale, instalându-se exact în discursul care propagă un mesianism naţional adecvat şi justificat doar pentru romantismul înalt al perioadei paşoptiste. Fenomenului elansării mistice spre culmile prosperităţii (vezi retorica lui Nicoale Ceauşescu) i se mai spune populism, şi el va funcţiona câtă vreme orice ins cu ambiţ va avea garanţia că promisiunile neonorate nu se penalizează.

Ne amintim nişte observaţii ale lui Mircea Iorgulescu, ca investigator al cinicei lumi caragialeşti. Exegetul, constatând că marea trăncăneală e infinită, caută „secretul” acestui comportament, şi-l identifică în „absenţa (sau în neputinţa) căutării unei alternative”. Or, azi e limpede că schimbarea (ieşirea din talmeş-balmeş, logopatie, barbarie, delir) înseamnă, cert, voinţă de schimbare, recte voinţă de alternativă. Iată de ce figura stagnării (a încremenirii în proiect, cum preferă să îi zică Gabriel Liiceanu) rămâne revelatoare pentru etosul omului cu ambiţ. Respectivul ambiţ, vezi bine, îl face opac pe omul caragialesc la importuri liberale, la cultură, îl face pasiv, amorf, vorace, într-un cuvânt, moftangiu. Pericolul reprezentat de astfel de personaj (care, deşi sintetic, nu e fictiv!) nu face doar obiectul discursului critic. Întreaga serie de manifestări imbecile şi imbecilizante (placate pe voinţa maniacală „de a băga în răcori” pe ceilalţi) constituie o provocare şi pentru istorici, sociologi, psihologi, antropologi.

Moftangiul de ieri revine în forţă, după ce a stat puţin la machiajul de stânga (acela cu pregătirea pentru sfârşitul istoriei ş.a.m.d.) sub specia „încrâncenatului superconectat”, cum, nimerit, i-a spus Andrei Codrescu. Lipsit de esenţă, dar cu suprafaţă retorică ce-i asigură prezenţa până şi în vacarm, „superconectatul” este el însuşi producător de bruiaj prin înşişi decibelii limbajului său lemnos, unde semnalul e îngropat în verbiaj. Andrei Cornea înţelege astfel tropismele intelectualului modern, condiţie care, mi se pare, se păstrează şi în postmodernitate, în ciuda unor meta-teorii ce tind să arate „ruptura” de fond: „Ambiţios, doritor să-şi maximizeze influenţa şi puterea socială, el devine şi un fel de «guru»; ajunge, într-o anumită proporţie, deopotrivă şi un profesionist, şi un «maestru spiritual» adesea simultan şi într-un amestec inextricabil. Sensul acestei existenţe amfibiene este că intelectualul îşi utilizează autoritatea epistemică şi instituţiile corespunzătoare acesteia pentru a fabrica din ea autoritate deontică, cu scopul de a câştiga astfel o influenţă socială disproporţionată faţă de aceea pe care i-ar oferi-o autoritatea sa epistemică originară”. Cu alte cuvinte, genul principal de impostură, în viaţa Cetăţii, derivă din tentativele, motivate clar psihologic, de a se atinge autoritatea deontică. Tema este cel puţin incomodă, căci dezbaterea ei, cum ştim, a sfârşit, de regulă, în echivoc, din simplul motiv că nu se poate răspunde, infailibil, la întrebarea: cine e mai îndreptăţit să-i judece pe ceilalţi şi să dea verdicte, să stabilească, net, care este natura umană? Teza lui A. Cornea, cu afluenţi din Max Weber sau Thomas Kuhn, o găsesc, în lipsa ei de emfază, profundă şi maniabilă: totul depinde de atitudinea noastră faţă de proiectul propus. În consecinţă, „este utopic întotdeauna proiectul adversarului şi este realist proiectul prietenului”. Cum se observă, nex-ul aprecierii are o componentă puternică de ordin afectiv sau pasional.

Dacă nu există o reţetă pentru o viaţă normată riguros moral, ca să nu zicem kantian moral, putem detecta, în schimb, un orizont care nu e doar paleativ moral, ci chiar sprijin concret al fiinţei, un fel de cârjă metafizică, dacă vrem. De aceea, Andrei Cornea indică spre Etica Nicomahică a Stagiritului, de unde culege nişte rânduri teribil de actuale, contra facilităţii, consumismului sau gratificării hedoniste: „omul, în măsura în care-i este cu putinţă, să-şi dea lui însuşi nemurirea, făcând totul pentru a trăi potrivit cu elementul cel mai elevat din el. Căci acesta, deşi ocupă un loc restrâns, altminteri prin forţa şi valoarea sa înseamnă mai mult decât tot restul”. Or, dintre cele elevate nu are cum lipsi vocaţia narativităţii, şansă a dialogului şi trambulină spre redempţiune, prin virtutea cardinală a răbdării, profesorală sau nu, în fond tot o expresie a iubirii aproapelui.