Nu avem motive de îngrijorare că metoda ar fi scăpat de sub control: nu descoperim un tablou al cabalelor, nu se disecă, rocambolesc-steril, cazurile „asasinării” lui Eminescu, Labiş sau Mihail Sebastian, nu este demonizată „oculta sionistă”, după cum nu se pun lucrurile în spatele mare al masoneriei etc. Cornel Ungureanu tinde să vadă, mai clar, aportul acestui neam cântăreţ la concertul ideilor europene, drept care în masivul studiu se tot revine asupra unot topoi precum răscrucea, drumul, frontiera/liminalitatea, dezrădăcinare, pământ de cumpănă (vezi Blaga). Un comentariu la Slavici va atrage, în consecinţă, următoarea judicioasă remarcă, nuanţată apoi empatic: „Fiecare prozator «din ţinuturile Imperiului», de la Agârbiceanu la Rebreanu şi de la Rebreanu la Breban, de la Ioan Popovici Bănăţeanul şi Pavel Dan la Sorin Titel sau Alexandru Ivasiuc, va avea grijă să fixeze, uneori chiar de la prima frază a Operei, topografia locului. Nimic nu-i mai important decât locul, decât drumul, decât itinerarul pe care îl parcurg sau ar trebui să-l parcurgă eroii”. Multe rute au fost obturate sau alterate de evenimente nefericite, cu originea în politic. Îi aflăm citaţi, astfel, pe mult stimatul Kundera, cu eseul său Tragedia Europei Centrale, pe Virgil Nemoianu cu textul despre neo-jeffersonianul Aurel C. Popovici (care visa, cam pe timpul Vienei lui Wittgenstein, la descentralizarea organică şi autoritatea guvernamentală puternică), sau pe Maria Todorova, cu multiple obiecţii faţă de celebra lucrare Balcanii şi Balcanismul. I se reproşează cercetătoarei abordarea grăbită şi neînţelegătoare a multor cărturari sau reviste româneşti cu rol important în definirea sud-estului european. Mai mult, publicul american e avertizat de către autoare – strategie de marketing? – că oameni de extremă dreaptă, cum ar fi Eliade, dar şi Cioran, Ionesco sau Noica, nu au înţeles nimic din „geografia locurilor”. Încă mai grav ar fi că România intelectuală actuală ar fi sub influenţa succesorilor acestor lideri „extremişti”.

De la sine înţeles că atari simplificări îl irită pe Cornel Ungureanu, după cum îl deranjează şi conjecturi de tipul că, ilustrând o vinovată neputinţă a despărţirii de trecut, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Paul Miron, Ioan Cuşa se solidarizează cu Eliade. Miza se dovedeşte majoră: lumea în care trăim e dominată în continuare de suspiciune, iar după prăbuşirea imperiilor din zona aceasta, ca şi după dispariţia Cortinei de Fier, rămâne stabil un fenomen al instabilităţii acute: criza identitară. Practic, acestei realităţi îi este închinată şi Istoria secretă..., care, în fapt, nu conţine nici date confidenţiale, nici anecdote „revelatoare”, şi nici inedite bulversante, ci doar accentuează figura căutării de sine, la fel de vie azi ca şi pe vremea când primii noştri intelectuali explorau tot raportul centru-periferie, fără să-l numească, evident, astfel. Însă ochirea rapidă a unor evoluţii te duce cu mintea la modalitatea oximoronică, şi nu degeaba este amintit Laurenţiu Ulici, cu Mitică şi Hyperion. Prevalează – şi asta e demn de accentuat – capacitatea istoricului şi criticului literar de a numi situaţii, de a sintetiza, de a se ridica, altfel spus, la concept, dincolo de fapta înregistrată prin dicţionare. Pomenind, spre pildă, Rusoaica (apărută în anul de aur 1933), interzisă de comunişti pe motivul referinţelor la Basarabia, Cornel Ungureanu arată că documentaristul, sever în alegeri, e guvernat de un spirit lucid, de un profesor veritabil: „Apostol Bologa al lui Rebreanu, Ştefan Gheorghidiu al lui Camil Petrescu sau Radu Comşa al lui Cezar Petrescu aparţineau încă unei ginte, ilustrau o castă, se defineau faţă de un inamic care folosea aceleaşi arme. Cu locotenentul Ragaiac intrăm în alt timp, în care «duşmanii» se schimbă”. În alt loc, analizând „arta paricidului la români”, se spune despre Mateiu Caragiale: „Nu-l vrea pe plebeul, pe berarul, pe omul comun Ion Luca în familia sa. Ion Luca trebuie înlocuit cu alţii. Adevăratul Ion Luca a trăit un sentiment modern, greu de detectat la începutul secolului XX: despărţirea de sine. Sau, cu un termen care va face mult zgomot şi care oricum ni se pare adecvat pentru a-l izola în scrisul lui pe Ion Luca, ura de sine”.

Cu măsură – doar e vorba de felul cum a fost, şi este, înţeles pericolul deznaţionalizării – şi cu date grupate, fără zgârcenie, în note finale la fiecare subcapitol, cu experienţă ce l-ar putea face partener redutabil de dialog pentru un istoric acreditat, Cornel Ungureanu ne oferă un volum care celebrează nu numai ductus-ul academic de o perfectă urbanitate, ci şi disponibilitatea speculativă, de fapt creativă, pentru oxigenarea metodologică a domeniului.