Lui Ioan Es. Pop i-a ieşit un lucru neplauzibil, din acelea care l-ar epata pe „burghez” (da, cel invocat de Baudelaire) maximal dacă respectivul ar înţelege măcar natura inefabilă a provocării: şi-a etalat, bine eclerat, biografemele, fără ca prin asta să devină impudic sau strident. Şi nici emfatic, deşi ne-a lăsat pagini dintr-un Infern în care protagonistul este el însuşi, magnet pentru toate necazurile şi raznele imaginabile. Viaţa sa, imposibil de discutat în afara poeziei, a vibrat mereu în surdină, mărunt, fracturat, ceea ce nu înseamnă că n-a avut intensitate, şi anume intensitatea destrămării, singura demnă de atenţia anatomopatologului ascuns în orice fire lirică. Nu trebuie să fii numaidecât cioranian, ca atitudine, ca să vezi fiecare aniversare ca un popas în drumul spre „lumile livide”: „îşi sărbătoreşte ziua. e fericit. pe/ masă lumânări, farfurii, pahare./ e fericit. are treizeci de ani de/ moarte de la naştere încoace”. Ce ar fi de celebrat, dacă Ieudul lăuntric n-are linii de fugă (v. cumplitul şi aclamatul debut din 1994, Ieudul fără ieşire), or, cum se ştie, petrecerea este despre transcendere, în mare parte despre graniţa dintre inerţial şi euforic. Altfel, poate fi, cel mult, Petrecere de pietoni, cum sună titlul volumului din 2003. Acolo, după „la”-ul dat de generic, poetul compune impromptu-uri lexical-muzicale, precum „şlagăre de concentrare”, „sacrul şi peticul”, „greaţă la mal”, ca orice disperat care pricepe, crepuscular, farmecul gratuităţii, rudă a marelui Joc divin. Cum funcţiona, la romantici, fără greş, antiteza, la Ioan Es. Pop arma favorită pare să fie litotizarea, literal şi în toate sensurile redevabile ontologicului: „N-am avut curajul unui strigăt niciodată. frate cu/ şoarecele şi cariul, rozând încet pe dedesubt, prin întuneric,/ încet şi tăcut, prin talpă în sus, prin genunchi,/ aşa cum am fost învăţat de lungi generaţii de rozătoare/ mereu uitate-n pivniţele regnului”. Cei pasionaţi de fizica subatomică ar descoperi un nesperat aliat în cel mai „neştiinţific” trăitor de pe pământ, în direcţia ineficacităţii. Elementul cel mai mic, similar quark-ului sau fotonului, invizibili, practic, fără aparatură dedicată, locuieşte „lividitatea” cultivată de scriitor: „trupul tău abia dacă poate duce fiinţa minimă/ prin care timpul suflă abia auzit”.

Unul dintre cei mai profunzi scriitori de astăzi, ajuns cu propria-i carne la rădăcinile pure ale Weltschmerz-ului, de unde nu există scăpare decât în Operă sau în degringolada cea mare, Ioan Es. Pop a fost fibră pur patetică, ultravulnerabilă în sensul sincerităţii sans rivages, „un om fără noroc”, aşa cum se consideră, apt, totuşi, să devină, în pofida datelor existenţiale, „un poet norocos”, după cum tot el constată, dacă luăm în considerare multiplii lauri dobândiţi de un om pe cât de talentat, pe atât de neglijent cu sine. Îţi vine să lauzi – deşi, de regulă, resimţi nevoia de a-l contesta, ca mecanism generic – un sistem de omologare ce permite propulsarea unor scriitori doldora de resurse, care se nesocotesc în ordinea captării elogiilor. Un caz rar, dacă nu selectisim, căci nu o dată am văzut poet halucinat (ca specie) perfect dotat în a găsi energia suplimentară pentru a prinde schema, antimetafizică, a intrării în avanscena cu reflectoare atât de iritante pentru firea lirică. Unelte de dormit (din 2011) confirmă vocaţia de om căzut în sine a lui Ioan Es. Pop, adică de veşnic nedormit, obosit, prevăzut, în chestiuni practice, cu două mâini stângi şi aşteptând o revelaţie improbabilă.

Te pândesc gânduri spre existenţialişti, spre Blecher sau spre oricare alt subterfug al fiinţării, dar aici expresia directă, „bacoviană”, autonimicitoare are un „ce” al ei, care trebuie numaidecât explicitat: da, cum s-a mai spus, e vorba de experimentarea neantului, dar o anumită serenitate a asumării dezastrului interior frapează şi-ţi îndoaie simţul critic prin manevrarea cuţitului într-o veche rană atavică, aceea a visului conştienţei unicităţii individului. Despodobirea stilistică e una dintre metode, dar nu trebuie luată ca via apia pentru poeticitatea lui Ioan Es. Pop, întrucât fulguranţa imaginii (com)bate, la o adică, până şi compactarea unui haiku: „dorm de două zile. m-am trezit degeaba. /e tot azi”. Nu că ar fi la mijloc zelul poetului de a se „prezenta” cu nişte „concentrate” expresive la votul publicului de orice fel (exiguu sau cât de cât critic), pentru că vorbim de o neodihnă cronică, acumulată parcă din veac: „... şi ar trebui să dorm/ şi eu în sfârşit după poftă./ mult? foarte mult. Cât de mult? toate aceste zile/ în care, dacă n-am să dorm îndeajuns,/ mă voi trezi”. Întreg imaginarul se leagă, într-un fel sau altul, de ceea ce generează sentimentul persistent al defazajului în raport cu mersul şi înţelesurile acestei lumi, apăsare întrecută doar de gândul că adaptarea, fie şi provizorie, la vreun ritm acceptabil n-o să se producă, de fapt, niciodată.

Singurătatea şi, mai ales, nedumerirea sunt „prezenţele” cotidiene într-o aventură a eului cât se poate de statică, un soi de doliu anticipat după sine. Slăbiciunea firii provoacă fiori şi fascinaţie, iar gândul merge firesc spre genul fără însuşiri, neorientat şi indomptabil în demonia lui blândă: „Îl iubeam pe acel om pentru că nu ştia nici ce vrea, nici dacă vrea ceva”. Desigur că „acel om” a murit tânăr, dipsoman şi mitoman, incapabil de redresare, efigia însăşi a resemnării. Figura retractilităţii domină până la imaginea resorbirii în elemental, cumva aproape de sensibilitatea argheziană la lucrurile discrete de sub pământ: „când eram mic, visam să fiu şi mai mic./ mai mic decât masa, mai mic decât scaunul,/ mai mic decât cizmele mari ale tatălui./ cât un cartof, atâta mă visam./ pentru că primăvara îi pu-/ neau în pământ şi gata,/ până toamna nu-i mai necăjeau.// mă visam în cuib, printre ei,/ dormind cu dulceaţă-n întuneric,/ întorcându-mă pe-o parte şi pe alta vara/ şi apoi căzând din nou în somn”. Nu cred că mai găsim asemenea „elogiu” (care e generalizat) al somnului din perioada interbelică. Psihismul involutiv dirijează totul, atrăgând atenţia că forma majoră a neantului nu este nenăscutul sau extincţia, ci suspendarea perpetuă între o viaţă pe sponci şi iminenţa dispariţiei fizice, de care, totuşi, fiinţei îi este prea teamă. Ce poate spera e acea „cuibărire” anomică, vecină cu starea cataleptică, din care s-au evacuat stimulii şi ispitele toate. Remarcăm, totuşi, un posibil episod marcat de credinţă, precum cel evocat în pantelimon 113 bis (din 1999), tot un op al pierderii, cu figurări inavuabile ale sacerdoţiului, un soi de parafrază/ antifrază la „ajută, Doamne, necredinţei mele...”.

Traiul, cât mai este, se pune sub zodia economicosului, urmând să aibă consistenţa unor dâre sau ale unor vestigii: „până atunci, însă, ai de tocit tot ce mai e de tocit./ simţuri mai mici, organe mai mici. şi deci hrană mai/ puţină pentru fiecare din ele. până atunci, însă,/ ochii să nu mai vadă, dar să nu devină orbi, pielea să/ nu mai simtă căldura şi îngheţul, timpanele să atârne/ blege ca nişte scorburi puse la muiat, limba să se/ cureţe de orişice gust, nasul să ajungă ca un grătar de/ fontă prin care intră, albe, terne, fără nuanţă, şi mias-/ mele, şi miresmele, o făptură fără simţuri în vârful/ unui deal fremătând de verdeaţă. soarele privit cu/ tecile urechii. vântul ascultat cu pupilele bulbucate./ un miros ca un val de nisip în pustiul limbii. şi odihna,/ da, odihna simţurilor până mai ieri atât de ostenite”. Uneltele de dormit fac parte dintr-o recuzită a aşteptării a ceva fără nicio şansă de a fi precizat, ca şi cum categoriile ar fi fost abolite, iar lumea ar fi în situaţia ori de la începuturi, ori în buza prăpastiei, dar fără figuraţia apocaliptică „obişnuită”. Până şi instanţele hieratice, rânduite, după toate canoanele, să se roage, nu fac altceva decât să se odihnească.

E o lume epuizată, dar care se încăpăţânează să respire, abia simţit, deşi nu ştii dacă menţinerea acelei pale respiraţii nu e chiar expresia unui blestem. Efortul, cât este, nu are încununare, orice gest temerar – şi pentru poet totul este temerar, până şi trezirea dimineaţa – este pândit de eşec: „stau pe vârf şi nu văd nimic./ asta e toată răsplata.” Mediul pare anaerob, rugii nu-i răspunde nimeni, semenii nu te ajută cu nimic, fie şi în ipostaza de medici, astfel încât trebuie dezvoltate teorii proprii pentru aproximarea unui univers care nu ar merita explorat, dar care nu conteneşte să-l mire pe poet, aşa semi-mortificat cum e el: „acestea sunt simţurile mici:/ sub vedere, sub auz, sub miros./ un singur organ le sloboade pe toate –/ un cârcel primitiv pe care încă medicii/ nu l-au putut localiza,// pentru că nu stă locului ca alte organe/ şi în plus dispare la vedere ca un fir de sare/ într-o căldare cu apă.// din cauza acestor subsimţuri/ care cel mai adesea dorm,/ unii subvăd ce nu se cuvine, alţii subaud ce nu trebuie auzit./ nu-i nici un fel de câştig pentru/ cei care le moştenesc./ şi nici nu sunt nişte simţuri ale viitorului./ ca nişte grăunţe de sare ce-n apă/ se micşorează până-ntr-atâta încât/ nici măcar matematicienii nu le pot prinde/ în ecuaţiile lor.” Posibila trimite la infrasenzorialul lui Nichita Stănescu e inhibată de constatarea că, aici, nu se conturează vreo elansare spre un orizont cognitiv particular – totul e închidere, impas, aporie.

Pe de altă parte, de dragul exerciţiului critic, nu ai cum ocoli, în context, magnificarea evanescenţei din poezia lui Mircea Ivănescu sau visul de a „îmbrăţişa făpturile de aer” din proza (lirică, în fond) a lui Radu Petrescu. De fapt, şi Mopete, „personajul” lui M. Ivănescu, obişnuia să plimbe „un câine de aer”.

Cu Uneltele de dormit, indispensabile lui Porcec (pentru a invoca o altă apariţie editorială, cea din 1996, tot un autoportret al vinovatului din născare), Ioan Es. Pop se arată, din nou, ca un locuitor nu al acestei planete, ci al poeziei sale, derutat că e singurul şi trăind, totuşi, atât de înghesuit în ea. Măreţia insului „mic” (vezi împiedicatul copil Porcec ratând orice mişcare de dans la hora satului, cu toţi ochii batjocoritori pe el, „îngrozit şi rugător”, şi rămas aşa pe viaţă) se va percepe, accelerat, din câte se poate estima, în postumitate.