Dacă am vreun merit, ar fi acela că ştiu nişte oameni merituoşi. Unii s-au stins de curând, cei mai mulţi fiind profesori, mentori, precum Nicolae Manolescu. Nu i-am fost student, dar e ca şi cum: cunosc destui absolvenţi, străluciţi, ai Literelor bucureştene. Pe unii i-am văzut, ca elevi, la Craiova, erau olimpici la o disciplină, da, aventuroasă, limba şi literatura română. Când vezi, azi, cum se foloseşte limba naţională, îţi vine să te gândeşti la lucruri nu tocmai ortodoxe. Însă... Te face, viaţa, să te întrebi cum ai trăit şi altcumva decât ca şoarece de bibliotecă. În parte, sunt „vinovat”, având mama, simplu bibliograf, la Biblioteca Centrală Universitară. Aşadar, am citit şi din surse secretizate pe vremuri. Pe de altă parte, tot din imboldul lecturii, veneau şi gânduri cumva atipice pentru un filolog mai degrabă tipic, fără biografie aventuroasă, ca la, să zicem aleatoriu, Hemingway, Panait Istrati sau, mai nou, Traian Dobrinescu. Ca pentru oricare cititor pornit devreme la drum, întâmplările din cărţi au fost chiar trăite, în sensul aproape carnal. Transvazarea era ca levitaţia lui Honigberger, sau ca una dintre tulburătoarele călătorii în lumea de dincolo, precum acelea descrise de Ioan Petru Culinau. Curajul, abnegaţia, fricile, oboseala ori rănile personajelor se transferau automat, modificându-mi randamentul fizic şi intelectual. Asta în condiţiile în care eroul meu a fost, de timpuriu, un om real, anume Radu Petrescu, în ipostaza de placid-patetic vizitator de anticariate şi galerii de artă. Previzibilele sale mişcări zilnice, descrise în jurnale, mi s-au părut dintotdeauna ca aparţinând sferei neobişnuitului. În ce mă priveşte, aş reţine un episod care ţine, iarăşi predictibil, de prezenţa pericolului, acela difuz şi misterios, deci cu atât mai mordant.

Era pe vremea comunismului, într-un anotimp rău pentru tinerii profesori navetişti, pe o stradă dintr-un oraş scufundat în întuneric, trist şi nemaipomenit de rece. Mă îndreptam spre casă – mă rog, spre căminul unde regimul îmi repartizase o cămăruţă cu aspect simultan cazon şi rupestru, locuinţa mea fiind la Craiova –, când constat că am un urmăritor. Da, ca aceia din filme, cu pasul şi popasul potrivite după tine. Coincidenţă, zic, dar de pe nişte alei mai apar doi-trei indivizi, cu acelaşi comportament. Auzisem de orori nocturne în, chipurile, liniştita noastră ţărişoară, păzită contra ostililor regimului. La un moment dat am încremenit cu toţii, într-o tăcere mormântală, la o distanţă de unde nu se puteau distinge chipuri, dar era vizibil, măcar după vestimentaţie, că nu era vorba de homleşi sau de infractori. Şi atunci, ce să fie?, în afara unei confuzii, evident. Pe fondul crispării şi al suspendării respiraţiei (probabil recordul personal), recapitulez eventuale motive ale stop-cadrului creat, macabru şi din alte pricini: alţi trecători nu se iveau, nişte păsări de noapte se manifestau zgomotos, mi se părea că Dunărea, aflată în apropiere, ajunge cu valurile pe trotuar. E adevărat că obişnuiam să spun bancuri cu dictatorul, că elogiam, în discuţii publice, minţi şi idei din lumea liberă, că o ascultam pe Monica Lovinescu la Europa liberă. Toate culpele imaginabile, mă gândeam, încercând să nu-i fac porţie vinovatului-standard din Kafka (să nu cad în păcatul literaturizării), pot fi puse, cel mult, pe seama imprudenţei. Scena a durat minute bune; nicio vorbă, nicio mişcare, doar joc intens de priviri. Azi mi-ar veni în minte tot ceva filtrat cultural, respectiv dintr-un western: finalul din Cel bun, cel rău, cel urât. Filmuleţul s-a spart brusc, cu retragerea simultană a ipochimenilor, ca la un ordin. Au dispărut fantomatic, deşi li se auzeau paşii, egali, fermi, căliţi, de bună seamă, la aceeaşi şcoală, cea a vigilenţei proletare, în raport cu promoţiile tinere, potenţial propagatoare, prin cunoaşterea limbii engleze, a valorilor occidentale, neapărat „duşmănoase”. Mi-am amintit, apoi, că mai putea fi ceva – faptul că proveneam dintr-o familie burgheză, aspect care nu se putea „repara” nicicum, asta în ipoteza că aş fi acceptat vreodată căluşul obedienţei. Dacă aş fi făcut-o, îmi tot spuneam, atunci ce fel de profesor aş fi fost? La vreun an de la „visul” acela îngheţat, coşmaresc, venea Revoluţia. Altfel, nu ştiu...