Pusă în faţa unui filolog cumva tipic, fără biografie aventuroasă, ca la, să zicem aleatoriu, Hemingway, Istrati sau, mai nou, Traian Dobrinescu, cu nămeţitele lui rute siberiene, chestiunea identificării unui timp al trăirii ieşit din comun solicită, înaintea răspunsului concret, un preambul, care s-ar putea să funcţioneze mai elocvent decât relatarea a ceva insolit. Ca pentru oricare cititor pornit devreme la drum, întâmplările din cărţi au fost chiar trăite, în sensul aproape carnal. Transvazarea era ca levitaţia lui Honigberger, sau ca una dintre tulburătoarele călătorii în lumea de dincolo, precum acelea descrise de Culianu. Curajul, abnegaţia, fricile, oboseala ori rănile personajelor se transferau automat, modificându-mi randamentul fizic şi intelectual. Asta în condiţiile în care eroul meu a fost, de timpuriu, un om real, anume Radu Petrescu, în ipostaza de placid-patetic vizitator de anticariate şi galerii de artă. Previzibilele sale mişcări zilnice, descrise în jurnale, mi s-au părut dintotdeauna ca aparţinând sferei neobişnuitului. Le-am văzut chiar ca o dovadă de curaj, unul de tip paradoxal, de bună seamă, căci nu implica abilităţile canonice ale morfologiei basmului dintotdeauna: salvator de compatrioţi, de domniţe, de herghelii (aici mă refer la figura inspiraţională, de mare nobilitate şi virtute, inventată de Dimitrie Cantemir pentru tatăl său, Constantin, în neuitatul „romanţ” Vita Constantini Cantemyrii), în general justiţiar cu spadă, că-i mai romantic, după modelul Zorro, neapărat cu Alain Delon în distribuţie. După cum fantezia celor crescuţi în atmosfera cenuşie a socialismului triumfător a rămas, iarăşi, vie, datorită libertăţii de mişcare şi de gândire ilustrate de eroii din Pif: Docteur Justice, Davy Crockett, Teddy Ted, Loup Noir, Rahan, Bob Mallard et Puchon, Robin des Bois şi atâţia alţii.

În ce mă priveşte, aş reţine un episod cvasi-aventuros, venit din senin, care ţine, iarăşi predictibil, de prezenţa pericolului, acela difuz şi misterios, deci cu atât mai mordant din unghi psihologic. Era pe vremea comunismului, într-un anotimp rău pentru tinerii profesori navetişti, pe o stradă dintr-un oraş scufundat în întuneric, trist şi nemaipomenit de rece. Mă îndreptam spre casă – mă rog, spre căminul unde regimul îmi repartizase o cămăruţă cu aspect simultan cazon şi rupestru, locuinţa mea fiind la Craiova –, când constat că am un urmăritor. Da, ca aceia din filme, cu pasul şi popasul potrivite după tine. Coincidenţă, zic, dar de pe nişte alei mai apar doi-trei indivizi, cu acelaşi comportament. Auzisem de orori nocturne în, chipurile, liniştita noastră ţărişoară, păzită contra ostililor regimului. La un moment dat am încremenit cu toţii, într-o tăcere mormântală, la o distanţă de unde nu se puteau distinge chipuri, dar era vizibil, măcar după vestimentaţie, că nu era vorba de homleşi sau de infractori. Şi atunci, ce să fie?, în afara unei confuzii, evident. Pe fondul crispării şi a suspendării respiraţiei (probabil recordul personal), recapitulez eventuale motive ale stop-cadrului creat, macabru şi din alte pricini: alţi trecători nu se iveau, nişte păsări de noapte se manifestau zgomotos, mi se părea că Dunărea, aflată în apropiere, ajunge cu valurile pe trotuar. E adevărat că obişnuiam să spun bancuri cu dictatorul, că elogiam, în discuţii publice, minţi şi idei din lumea liberă, că o ascultam pe Monica Lovinescu la Europa liberă. Toate culpele imaginabile, mă gândeam, încercând să nu-i fac porţie vinovatului-standard din Kafka (să nu cad în păcatul literaturizării), pot fi puse, cel mult, pe seama imprudenţei. Scena a durat minute bune; nicio vorbă, nicio mişcare, doar joc intens, mai mult ghicit, de priviri, din motivul obscurităţii peisajului.

Azi mi-ar veni în minte tot ceva filtrat cultural, respectiv dintr-un western: finalul din Cel bun, cel rău, cel urât. Filmuleţul plin de suspans s-a spart brusc, cu retragerea simultană a ipochimenilor, ca la un ordin. Au dispărut fantomatic, deşi li se auzeau paşii, egali, fermi, căliţi, de bună seamă, la aceeaşi şcoală, cea a vigilenţei proletare, în raport cu promoţiile tinere, potenţial propagatoare, prin cunoaşterea limbii engleze, a valorilor occidentale, neapărat „duşmănoase”. Mi-am amintit, apoi, că mai putea fi ceva – faptul că proveneam dintr-o familie burgheză, aspect care nu se putea „repara” nicicum, asta în ipoteza că aş fi acceptat vreodată căluşul obedienţei. Dacă aş fi făcut-o, îmi tot spuneam, atunci ce fel de magistru aş fi fost? Obişnuiam să port discuţii lungi cu vreo doi-trei profesori din locul acela al exilului, severineni get-beget, dintre care unul securist, dar foarte interesat de emergentul, la vremea aceea, postmodernism. Or, întâmplarea făcea ca eu să fiu informat de la sursă, graţie magnanimităţii profesorului bucureştean, apoi american, Ştefan Stoenescu, care mi-a împrumutat cărţile corifeilor noului curent, pe atunci vârf de lance teoretizant fiind considerat Ihab Hassan. Dascălul informator la Securitate m-ar fi turnat cu sârg, simţeam asta, dar judecata lui de sicofant îi fusese tulburată serios, şi bizar, de o persoană care citise asemenea somităţi. Prin urmare, pentru a se lumina pe sine (azi i-am spune preocupare intensă pentru dezvoltarea personală), tot amâna darea mea pe mâna „organelor”, forme de poliţie politică atente să nu cugetăm prea mult, prea adânc în ordine vestică, prea la dreapta. În treacăt fie spus, după atâţia ani de la Căderea Zidulului Berlinului, afilierea la doctrina ilustrată de Aron, Revel sau Karl Popper sună tot suspect populaţiei „paşnice”, care, de regulă, se lasă manipulată de mirajul retoricii stângiste, eternă şi unidimensională propunătoare de paradisuri terestre din categoria celor cu soroc la calendele greceşti.

La vreun an de la „visul” acela îngheţat, coşmaresc, în care se revocase, probabil, din mers, o anume sentinţă, venea Revoluţia. Altfel, nu ştiu.... Totuşi, ştiu ceva sigur – că am rămas pe radarul tovarăşilor. Ca, de altfel, o întreagă pătură socială, formată nu neapărat din inşi cu diplome, care deplânge, cu sau fără exemple uşor recognoscibile, proasta creştere de azi şi selecţia negativă. A critica e o acţiune, vezi bine, ostilă, corozivă, echivalabilă cu un atac ad hominem. Dar, formulată de cei ajunşi aiurea în oficiu, critica devine brusc permisă, venită dinspre titulatura de om nou (noi, aştelalţi, fiind nişte burghezi vechi, respectiv reacţionari). Bietul Marin Preda!, nu era el vreun inocent idealist, dimpotrivă, era arghirofilul poate cel mai des invocat în epocă, dar ce a vrut el cu Nicolae Moromete, copilul fragil şi cam rupt de rugoasa realitate rurală, premiantul avariat rău de friguri („nu ştii că două zile mă lasă una mă ia?”), şi ce creatură a scos până la urmă, dezavuată de propriul părinte! Semnal dur că pasiunea pentru cărţi a băiatului care era văzut, în familie, ca potenţial repetent, era o condiţie necesară pentru transcenderea încremenirii rânduielii săteşti, dar nu şi suficientă. Vezi, pe atare subiect foarte sensibil, cum relatează transformarea/ deformarea conştiinţei Stere Gulea în transpunerea cinematografică a Moromeţilor 2. De coroborat, obligatoriu, cu clivajele interne, creatoare de nervozitate şi amărăciune, de regulă, în lipsa şlefuirii sufleteşti, descrise în Marele singuratic şi în Delirul. Încă un fel de a spune că autodidactul, fără viziunea furnizată din afară, şi anume nu dinspre Răsărit, va fi dizolvat de iubirea sa pentru idei ferme, zise şi revoluţionare, menite, naiv, să elimine disparitatea de fond (bogaţi vs săraci) care a agitat lumea de când se ştie ea.

Altfel spus, fără ghidaj profesoral, cărţile nu mai funcţionează ca detox sufletesc, ci invers, iar acumularea de informaţii în devălmăşie duce direct la cel mai adânc dezgust faţă de intelectualitatea care cunoaşte, dar nu schimbă, pasă-mi-te, nimic. În acest punct găsim şi nex-ul problemei: profesorul, tocmai, e trezorierul lucrurilor care nu merită schimbate: civilitatea dialogului, indispensabilitatea gestului autocritic, cultul prieteniei prin carte, în sensul întâlnirii cu celălalt în absenţa lui, neacreditarea genului sfătos (care ştie de toate: ce e viaţa, care sunt soluţiile, când va fi sfârşitul lumii, cine va câştiga alegerile etc).