Trăim vremuri tot mai provocatoare pentru profesori: ei ar trebui, conform fişei postului, să predea un relief de creastă axiologic, sau, mai pe scurt, un canon. Să secreteze, să ilustreze, să impună, în parametri acreditaţi, cultură. Dar ideea însăşi de canon/ cultură înaltă trece printr-o boală care pare, de la o vreme, cronică, în faţa ciclonului woke, în particular, căci mai pregnant (citeşte scandalos) şi în raport cu reîncălzirea marxismului, în genere. Şi atunci se naşte o întrebare spinoasă, una autentică – după ce bune practici îţi faci meseria, una inoculatoare de norme, câtă vreme cei din public (the students, în sensul larg englezesc) îţi vor sări în cap cu acuzaţia că eşti moralist universitar sau comisar academic. De aici până la a susţine că orice judecată de valoare (orice argumentare) cu efect normativ „este un act de autoritate nelegitim, sau chiar o formă de violenţă implicită” n-a mai rămas decât o jumătate de pas. Am citat doar una din seria de îngrijorări formulate de Andrei Cornea în Turnirul khazar. Împotriva relativismului contemporan, un foarte util îndreptar pentru „progresiştii” actuali.

Vom folosi, prin urmare, pentru apărarea principiului normativităţii, nişte concepte care pot părea retro, chiar atinse de înţepeneală, pentru adaptaţii zilei, închinători la „flexibilitate”. Umanismul liberal, în temeiul căruia ne putem exprima acum liber, fondat pe credinţa în ideea unităţii fundamentale a omului şi a civilizaţiei (la rându-i, conceptualizată în responsabilitate, datorie, loialitate – termeni etici weberieni) s-ar prăbuşi dacă ne-am juca litotizând formularea că adevărul e un scop oriunde, deci şi în critică. Subscriam, o vreme, liniştit, la opinia celebrităţii de la Oxford, profesorul (un model pedagogic de onestitate, după mine) Valentine Cunningham: „Probabil că sunt un moralist de modă veche şi ca atare spun: odată discreditată ideea că este datoria scriitorului să redea cât poate mai bine adevărul, ajungem ireparabil într-un impas […]. Iar cei care, persiflând, susţin o asemenea inepţie, sunt cel mai cras exemplu de trahison des clercs şi nu fac decât să semene confuzie în minţile tinerilor”. Acum, mă văd cumva silit să ocolesc expresiile în care apare termenul adevăr, din simplul motiv al utilizării (abuzării, i-ar zice Cunningham, v. Lectura după teorie) lui exact în direcţia creării de confuzie: ai dreptate, şi el are dreptate, şi ei au dreptate şi tot aşa, ad nauseam. Aporia e gata, iar pe solul ei mâlos (era să zic mănos) se ridică radicalismele care propun narcoza instalării ideologice în post-uman, trans-uman, post-istorie ş. cl.

Deci ne întoarcem: unde-şi mai are locul prelegerea ex cathedra? Mai ales în zona umanioarelor. Mai puţin tranşant decât Cunningham, Harold Bloom insistă pe faptul că lectura nu te face mai bun cetăţean, pentru că imersiunea autentică în carte (canon estetic) e o chestiune solitară, deci intimă şi scumpă. De asemenea, se invocă inexorabilul raisonneur Oscar Wilde, cel care spusese că arta este complet nefolositoare. Sau că toată poezia proastă e sinceră. De aceea, Bloom mărturiseşte că, dacă ar avea puterea, ar grava „aceste cuvinte deasupra intrării fiecărei universităţi, astfel ca fiecare student să poată cântări splendoarea intuiţiei”. În plus, canonul, după unii cârtitori, şi nu puţini, implică moralităţi dubioase (vezi Dostoievski, propovăduitor al sclavagismului sau Proust, homosexualul, ori, de ce nu, Dante, vindicativul jubilant). Apoi, influenţii autori nici măcar nu se constituie într-un contrafort tonic – dimpotrivă, ei secretă anxietate. Şi totuşi… Canonul înseamnă, în general, arta memoriei, vocaţia de face o reverenţă nu doar puternicilor zilei, ci măreţiei atemporale, pe care o ghiceşti dacă ai talent. Canon însemnă şi privilegierea unor concepte ca demnitate, elită, fair play (în sensul antipopulist din sport: oricine poate participa, oricine poate câştiga, dar câştigă, efectiv, numai unul), valoare a durerii (indiscriminabil legată de memorie). Părăsind prudenţa iniţială, Harold Bloom se întâlneşte cu moralistul Cunningham, scriind, cu o admirabilă lăsare în jos a gărzii: „Eu cred că individul, în încercarea lui de a fi liber şi solitar, citeşte cu un singur scop: să se confrunte cu măreţia. Această confruntare abia ascunde dorinţa de a participa la această măreţie, care este baza experienţei estetice numite cândva sublim: încercarea de a transcende limitele” (Canonul occidental).

Parcurgem aceste rânduri cu sentimentul acut că ele consună cu temerile celuilalt Bloom, Allan, din The Closing of the American Mind (tradusă la noi, întrucâtva limitativ, drept Criza spiritului american), şi el un defensor puternic şi autoritar al valorilor stabilizate. Rectificăm – puternic, da, în ochii unor „tradiţionalişti”, ataşaţi, adică, de dezvoltarea culturală organică, dar, în priviţna autorităţii, ce se întâmplă cu educaţia, la noi sau aiurea, ne determină să ne temperăm entuziasmul. Glosa lui Nicolae Manolescu (publicată, nu demult, în România literară) pe marginea posterităţii profesorului american, cu toată comparaţia antologică, nu sună nici ea încurajator: „De aici, gustul amar la relectura cărţii lui Bloom după cincisprezece ani: dacă nici analiza lui strălucită, nici ecoul cărţii în mediile intelectuale n-au putut împiedica perpetuarea şi răspândirea în Occidentul european a crizei din universitatea americană, ce speranţe să ne punem noi, cei din România de astăzi, într-o şcoală mai bună şi, implicit, într-o societate mai bună? Mai cu seamă că e la mijloc un cerc vicios: cei care sunt convinşi că reformează o şcoală fără temelie doar punându-i un acoperiş nou (vai, găurit din capul locului – apă de ploaie!) sunt ei înşişi un produs al aceleiaşi şcoli fără temelie, cu vechiul ei acoperiş găurit cu tot”.

Şi ajungem la chestiunea realmente arzătoare a calificării reformatorilor. S-ar cuveni ca ei să reprezinte o elită, suficient de stimabilă şi audibilă, recte implicată civic, care să impună (verb dur, ştim, să-l punem la index!), cum spuneam la început, un set de valori axiomatice, indiscutabile precum eficienţa Stelei Polare. Or, constatăm că ştiinţele politice de azi operează cu un concept care asimilează elita, debranşând-o de la cultură, unei mecanici a puterii. Altfel spus, elita decide. De unde rezultă comentariul cât se poate de clar, în concentrarea lui pe înţelesul oricărui ins, al lui Andrei Pleşu: „elita nu mai desemnează o calitate statornică, ci o poziţie trecătoare. Star-urile vin şi pleacă, calificarea fiind, până la urmă, o problemă de «imagine», un efect al publicităţii”. Şi încă: dacă noţiunea însăşi de ştiinţă ajunge să fie văzută ca represivă (cum demonstrează şi Andrei Cornea), atunci nu ne mirăm că oricare influencer sau pseudo-guru ca Bivolaru (îl mai ţineţi minte? a sucit o bună parte din naţie cu „terapia” lui obscenă, care amintea de experimentul comunist de la Piteşti) consideră că un canon cultural, acela „pe care universităţile îl conservă şi propagă este un construct politic, un bloc valoric arbitrar, inventat pentru manipularea celor neavizaţi”. În schimb, vin reformatorii cu sugestii mai uşurele, chipurile nemanipulante, uşor de prizat pentru plebe: nu există obiectivitate în privinţa valorilor, nu e adecvat să pretinzi că unele cărţi sunt mai bune decât altele, este bun ce-mi place mie (aşa ar zice, cu toată gura, şi un Putin), gusturile nu se discută ş.a.m.d.

Aşa se face că generaţiile mai vechi se uită cu nedumerire, ca să mă exprim edulcorat, la modul, agreat politic (de către, sic!, elită), în care sunt încurajaţi tinerii să valorizeze atitudini şi deprinderi care să nu se intersecteze cu vreo formă de etică, întrucât aceasta din urmă, expresie a normativităţii per se de pe vremea lui Aristotel, implică o anumită rigiditate, propune nişte maluri ale elansării speculative, pe care Eco le numeşte limitele interpretării. A gândi etic înseamnă, între altele, asumarea unui trecut, pe care tendinţele neomarxiste contemporane se străduiesc să-l demanteleze, aplaudând întrevederea viitorului ca un soi de ţară străină, în care te adaptezi rapid pentru a da randament, fără nicio chestionare a scopurilor sau motivaţiilor pentru task-urile care i se dau continuu. Iar sistemul recompensează ceea ce botează el, în numele eficacităţii economice, flexibilitate. Atare situaţie îl face pe Patrick Deneen, cu experienţă de Princeton, Georgetown şi Notre Dame (Indiana), altminteri cunoscut pentru critica adusă liberalismului, să deplângă permisivitatea atinsă prin abuzarea principiilor liberale: „Într-o astfel de lume, a avea o cultură, o istorie, o moştenire, un angajament faţă de un loc şi un popor anume, forme specifice de recunoştinţă şi datorie (mai degrabă decât o generală şi dezrădăcinată pasiune pentru «dreptate socială»), un set solid de norme etice şi morale care pun limite clare la ceea ce poate şi nu poate face cineva (dincolo de a fi considerat critic) sunt handicapuri şi impedimente”.

Să adăugăm încă o notă catastrofică, nu pentru a răsuci cuţitul în rană, pentru că ştim că Deneen exagerează, deliberat, ci pentru a exprima dezamăgirea multora care au girat tineri deveniţi paraleli cu orice formă de recunoştinţă: „Filosofia şi practica antică lăudau drept o excelentă formă de guvernare res publica – un devotament faţă de lucrurile publice, faţă de lucrurile pe care le împărţim împreună. În schimb, noi am creat prima res idiotica din lume – de la cuvântul grec idiotes, care înseamnă «individ». Sistemul nostru de educaţie produce indivizi solipsişti, autarhici, al căror singur angajament public este absenţa oricărui angajament faţă de o cultură publică şi comună, faţă de o istorie comună. Sunt vase perfect goale, receptive şi obediente, fără niciun fel de obligaţii sau angajamente reale”.

Cam asta se întâmplă cu termenii „generoşi” – ne amintim de glorioasa deviză a Revoluţiei franceze – ajunşi pe mâna unora care evacuează omenescul din ecuaţiile sociale şi pedagogice, propunând, ca alternativă, cantitativul, „ştiinţificul”, diversitatea, indiferent de aportul ei epistemologic, şi, mai ales, paspartuul dezvoltarea personală, care cauţionează până şi călcarea pe cadavre.