Recitirea ideologului E. Lovinescu (în chiar sensul acreditat de el – creator şi promotor de idei), la modul serios, cu creionul în mână şi cu o privire specială la posteritatea lui, nu poate produce decât beneficii oricărui ins interesat de ceea ce numim, îndeobşte, românism. Respectivul creion parcă se instalează singur în secţiunea XIV a volumului II din Istoria civilizaţiei române moderne: „Plecând deci de la constatări de fapt neîndoioase, critica Junimii a fost lipsită tocmai de simţul contingenţelor istorice, pe care le-a reclamat altora... Dacă pe terenul principiilor ea reprezintă o nedreptate, pe terenul activităţii practice, a fost, totuşi, fecundă. Combătând forma (fără a o înţelege ca pe o necesitate istorică), Maiorescu n-a desfiinţat academiile, universităţile, pinacotecile, conservatoarele sau chiar «constituţia», cum i-ar fi cerut în mod logic intransigenţa sa teoretică, ci […] s-a străduit să sprijine fondul oriunde s-ar fi aflat, pentru a provoca acea mişcare internă de la fond la formă.” Acum intră în scenă flexibilitatea nativă a unui om cu netă capacitate politică, apt de a vedea, judicios, merite şi limitări. Elegant, dar fără a renunţa la verdictul său, Lovinescu îşi motivează concluzia folosind cârja sociologică, aceea pe care şi-a apropriat-o el însuşi pentru a face analiză macro din postura ingrată (în epocă, acuza de diletantism a venit instantaneu) de literat. Prin urmare, discursul e cârmit cu subtilitate, păstrând intactă forţa ideii: „Sociologic fatale, formele nu trebuie şi nu pot fi distruse; anticipând asupra realităţilor sufleteşti, nu înseamnă că sunt «stricăcioase». Menirea oamenilor de cultură e de a întări fondul, spre a normaliza evoluţia inversă. Prin această operă, critica lui Maiorescu s-a arătat, în adevăr, pozitivă; disociind noţiunile parazitare ale esteticii, ea reprezintă cea mai salutară încercare de consolidare a unui fond depăşit cu mult de nişte forme, pe care rămâne să le umplem prin opera lentă a timpului“.

Am preferat să reamintim în acest moment, şi nu să să-l plasăm anterior, nexul care a stârnit impulsul polemic al lui Lovinescu, pentru a beneficia de avantajul ocheanului întors. Aşadar, din 1868 (În contra direcţiei de azi în cultura română) încă, Maiorescu scria memorabilele rânduri, care au slujit drept eşafodaj devizei mai multor generaţii, disparate, din nefericire: Ex Occidente lux. El nu se sfia, cum ştim, să accentueze cuvintele: „Cufundată până la începutul secolului XIX în barbaria orientală, societatea română de la 1821 începe a se trezi din letargia ei, apucată poate de-abia atunci de mişcarea contagioasă, prin care ideile revoluţiunii franceze au străbătut până la extremităţile geografice ale Europei”. După care descrie tropismele de insectă ale tinerilor noştri „nepregătiţi”, „uimiţi”, atraşi de „lumină” şi de „lustru”, care îmbrăţişaseră, cu entuziasm, coaja strălucitoare a unei civilizaţii prospere cu adânci rădăcini, mai puţin vizibile însă. Mişcarea e preluată, evident, de Mihai Eminescu, şi transformată într-un pregnant tablou de moravuri, propagat şi ranforsat, apoi, şi de şcoală, în Ai noştri tineri...., de coroborat cu Epigonii şi cu partea secundă din Scrisoarea III. Aspectul este sesizat cu claritate de Lovinescu în constatarea care descrie un raport elocvent de forţe intelectuale în ceea ce am numi astăzi mişcarea elitelor: „...formula formei fără fond a devenit expresia însăşi a cugetării critice româneşti a generaţiei de după 1866 şi s-a dezvoltat paralel cu toate reformele constituţionale şi cu toate aparenţele de civilizaţie ale României moderne. Ea a ajuns, astfel, punctul de plecare al cugetării lui Eminescu şi al altor scriitori mai ales moldoveni”.

Ce reţinem din asemenea alegaţii rezidă în aceea că privirea sintetică necesară, ca modalitate de lucru, precum şi atitudinea, una de tip sine ira et studio, pentru a înfăţişa prefacerile la scara unei întregi societăţi le-a avut un literat, şi nu un alt reprezentant al „muncii intelectuale”, cum ar fi spus Camil Petrescu. De altfel, comparaţia expusă mai sus indică faptul că junimismul şi sburătorismul au tractat, în general, conştiinţele vremii, iar românii au continuat să se ralieze în jurul literaţilor şi în anii restriştei comuniste. „Specialiştii” şi-au văzut, ca de obicei, de nişa lor, şi a rămas, ca de la sine înţeles, ca oamenii de litere să ia poziţie şi în spaţiul civic. Astăzi, o elită gânditoare, de asemenea marcat pro-occidentală, se defineşte, printre altele, tot prin provocarea de dezbateri şi dialoguri publice cu miză ideatică, în lipsa cărora ar trona, ubuesc, vacarmul conflictului între lozincile politice (Grupul pentru Dialog Social, de pildă, a fost „gratulat”, rapid, cu depreciativa etichetă de „boieri ai minţii”). Plus, tot ca la scriitori, prin mari succese de librărie. Şi asta a văzut-o Lovinescu, când spunea: „Deşi concepţiile sociale ale lui P. P. Carp constituie miezul însuşi al Junimii, în ochii posterităţii Maiorescu a absorbit-o cu totul“. După care constată, cu nedisimulată satisfacţie, că, prin asta, asistăm la „răzbunarea literaturii asupra politicii”.

Că, în calitate de instrument pentru configurarea ideii de specific naţional, lucrarea lui Lovinescu e indispensabilă şi astăzi, nu mai încape discuţie. Discursul nostru autolegitimant nici nu dispune de prea multe sinteze închegate în jurul nevoii debarasării de stigmat etnic şi de autoevaluare non-critică. Mă grăbesc să dau exemplu preţioasa contribuţie a lui D. Drăghicescu, Din psihologia poporului român. Greu, foarte greu prinde, la noi, gândul că au fost elaborate „fişe” identitare fără partizanat sau intenţie, horribile dictu, nonpatriotică. C. Rădulescu-Motru îl acuza, de plano, pe autorul Istoriei civilizaţiei... că aduce un „elogiu nemăsurat” Partidului Liberal şi lui I. C. Brătianu, iar Nichifor Crainic se declara extrem de iritat de presupusa demantelare a specificităţii noastre. Însă mentorul Sburătorului a răspuns olimpian, precum, odinioară, Maiorescu, clamând, în permanenţă, conceptul de lege a firii, de inexorabilitate, de obligativitate trans-umană a prefacerilor sociale. În unele reacţii, parcă ar veni un aer tare dinspre o conştiinţă vestică greu de clasat, tulburătoare şi radicală: „un fenomen social, prin simplul fapt al existenţei sale fatale, e, în realitate, dincolo de aprobare sau dezaprobare”. Sau: „... interdependenţa (sincronismul, practic – n. n.) nu e o chestie de bunăvoinţă, ci o lege – ea ni se impune fără să consulte bunul nostru plac”. Deşi Gherea şi Ibrăileanu configuraseră şi ei, încă de la începutul secolului, ipoteze deterministe în analiza socială, subliniind imperativitatea modernizării, contribuţii evocate ca atare în Istoria civilizaţiei..., ambii i-au reproşat lui Lovinescu arogarea unui pionierat, cum ar veni, nemeritat.

Printre ecourile, multe, avute de Istoria civilizaţiei..., invoc, previzibil, manifestul Cercului Literar din Sibiu, publicat în ziarul Viaţa din 13 mai 1943, sub forma scrisorii către E. Lovinescu. Câţiva termeni, ai zice de ordinul simplu al decenţei perspectivării (căreia intelectualul îi este dator cu o intervenţie oricând, pentru a i se cunoaşte „programul”), au căpătat, în durata lungă, valenţe de concept: „Scrisoarea aceasta vrea să mărturisească participarea noastră conştientă la spiritul contemporan, şi mai mult decât un omagiu ea este poate o prezenţă comună sub un simbol. Pentru noi, literatura română nu înseamnă un fenomen închis, petrecut într-o ţărmurire autarhică, nu o contribuţie la etnografia europeană, ci o ramură tânără a spiritualităţii continentale, ramură străbătută de aceeaşi sevă şi încărcată de aceleaşi roade, chiar dacă pământul în care s-au împlântat rădăcinile e altul”. Un întreg proiect europeist de astăzi şi-ar putea recunoaşte ascendenţa în fragmentul semnat, solidar, de cerchişti. Tensiunile cu adevărat problematice, am zice astăzi, nu sunt de natura binoamelor arhaic-modern, sat-oraş ori civilizaţie-cultură, ci apar când abordăm corespondenţa naţional-global. Astfel, unele vocabule sună cvasi-premonitoriu: spirit contemporan, spiritualitate continentală, aceleaşi roade. Scopul apelului nu poate fi considerat stricto sensu politic. Pur şi simplu se aruncă în lumina crudă a lucididităţii critice (obţinută, ce e drept, după străbaterea zonelor cam nebuloase ale gândirii poeticeşti) disfuncţionalităţi ale sistemului, ademenit, pe atunci, de fascism. Tentaţia dirijării culturii nu reprezintă însă un fenomen muzeal, ci vieţuieşte în fiecare politruc, indiferent de zonă, dar mai vârtos în Est, ataşat, cum se vede din studiile istoricilor, de autoritarism, când nu de boicotarea istoriei devenite prea solicitante (când te presează să iei o decizie fermă – or, se ştie, Isarlîkul se vrea la mijloc de bine şi de rău).

Unul dintre actorii principali ai momentului reverenţei faţă de Lovinescu, Ion Negoiţescu, notează amar, dar atât de curajos!, că s-a văzut contrazis de context. Palinodia sa serveşte drept excelent contraexemplu celor care pledează pentru estetic înţeles drept rezervaţie, drept ţarc destinat nobilului joc cu mărgele de sticlă: „Ca scriitor, mentalitatea mea era conformă în general cu a celorlalţi scriitori români, colegii mei. Problemele societăţii româneşti [...] îmi apăreau şi mie vagi şi secundare (sublinierea mea – G. C.) faţă cu problemele noastre profesionale. Istoria putea să treacă alături de noi, deasupra noastră, căci noi, scriitorii, ne consideram legaţi numai de literatura pe care o practicam şi de condiţiile practicării ei” (citez după În cunoştinţă de cauză). Dintotdeauna păguboasă, ideea de a administra moşia proprie, opţiune văzută drept Dao, produce efecte nociv-groteşti, ca în Ferma animalelor, unde cazul Boxer vorbeşte de la sine. La noi, capabil de autocritică limpidă, la ani mulţi după ataşamente juvenile, a mai semnat, mutatis mutandis, Mihai Şora, când şi-a republicat Despre dialogul interior escortat de o precizare „după jumătate de secol”. Este vorba acolo de mirajul exerciţiului literar (în timp, destructurat sub titulatura de limbaj lemnos): „De fapt, în socialism, marea greşeală a naivilor (de care, vai!, nu mi-am dat seama pe loc) era de a se lăsa ademeniţi de cuvinte”. Şi un alt exemplu, la care ţin mult, pentru că nu a fost prins nicicând de mrejele meliorismului stângist, este Virgil Nemoianu, un lovinescian american, spirit liberal fără obligaţii de partid, intelectual civic, o minte serenă şi responsabilă care trudeşte, încă, precum atâţia alţii, Thomas Pavel ori Sorin Alexandrescu printre ei, să-şi îndemne compatrioţii să umple formele (re)create („să întărească fondul”) după 1989.

În fond, acţiunea lovinesciană nu s-a încheiat câtuşi de puţin – ne angajează pe toţi, în măsura în care acei toţi privesc, lucid, spre acelaşi punct cardinal, acesta fiind ceva dincolo de principiul plăcerii. Gusturile, în sens profund, ideologic vorbind, chiar se discută. Şi concluziile sunt deja la îndemână. Iată, au fost forjate acum o sută de ani, printr-un profesor de literatură. Partea personală? Arată-mi ce model ai, ca să-ţi spun restul, adică ce fel de cetăţean eşti.