Să apară, oare, un substitut al speciei?

De mirare nonşalanţa cu care se foloseşte, astăzi, sintagma extremă dreaptă, în condiţiile, ele însele extreme, în care am ajuns, perplecşi, să trăim, vizitaţi, adică, de fantome pe care le credeai dispărute odată cu dezarmarea hitleriştilor şi închiderea lagărului de la Auschwitz. Însă, câtă vreme sistemul Gulag nu s-a închis defel, îmi pare că extrema stângă este cea vie în acţiunile de destabilizare actuale, inclusiv din ţara noastră. Tehnica de bază are grundul care a alimentat deopotrivă nazismul şi stalinismul, şi anume dezinformarea, la rândul ei pe cât de maniheistă (citeşte rudimentară) în stilistică, pe atât de eficace pe terenul rugos al lipsei (la ruşi) sau debilizării (la coloniile lor) reflexelor democratice. Grosso modo, se inventau duşmani externi, pe de o parte, pentru a se induce senzaţia panicardă de patrie primejduită (termen impus de Eugen Negrici; vezi şi cetatea asediată a lui Jean Delumeau), iar pe de alta, se exaltau sfinţenia, credinţa şi curăţia morală deţinute de popoarele, în fond, agresoare. Recunoaştem, cumva, acum, o formulă scumpă Internaţionalei a III-a, forjată pe un paradox, acela al recrudescenţei naţionalismelor, în chemarea Partidului comunist italian de a „întinde mâna fasciştilor” (episod din 1936) pentru ca „Italia să fie smulsă de la duşmanii ei şi redată italienilor”? Duşmanii de ieri şi de azi ai stângiştilor sunt de identificat în Occidentul „decadenţei” (denominarea stalinistă pentru „degenerescenţa” din discursul fascist) şi în practicile cosmopolite, integratoare, agregate, cum vrem să spunem, centrate, actualmente, pe Bruxelles, Strasbourg şi NATO.

Un personaj autohton, de tip revenant, repetă că nu vrea să ştie decât de poporul român, extraordinar şi sfânt, cum altfel, martir neapărat, predispus la sacrificiu, exemplar, în fine, pentru toţi ceilalţi şi căruia îi trebuie redată „măreţia”. Vecinul cel întins de la Răsărit tot asta vrea pentru neamul său, iar liderul său e specializat, la fostul KGB, tocmai în infiltrare şi dezinformare, pe care le-a exportat cu mare succes. Pe ambalajul ingredientelor sale de tip terorist a scris, însă, în permanenţă „eliberare”, termen care a prins, căci nu e nevoie să fii doctor în psihologie ori sociologie ca să înţelegi că opresat, la o adică, se simte mai tot omul, care, în ipostaza lui mai cultă, şi-ar dori o libertate dezlegată de constrângeri (citeşte legi), cam în sensul nostalgic, bucolic, arhaizant şi ipocrit acreditat de Rousseau. De aceea scrie Friedrich Hayek, în Infatuarea fatală, aceste rânduri lămuritoare pentru ghemul de paradoxuri toxice şi falacioase care este doctrina „celor mulţi” şi obidiţi, pe scurt, „poporul”: „Socialismul a învăţat mulţi oameni că deţin revendicări indiferente (subl. mea – G. C.) faţă de performanţă şi participare. În lumina moralei care a produs ordinea extinsă a civilizaţiei incită de fapt oamenii să încalce legea. Aceia care susţin că au fost «alienaţi» de ceea ce majoritatea lor se pare că nu a învăţat niciodată, şi care preferă să trăiască în calitate de proscrişi paraziţi, consumând produsele unui proces la care refuză să contribuie, sunt adevăraţii partizani ai apelului lui Rousseau de întoarcere la natură, reprezentând ca principală anatemă acele instituţii care au făcut posibilă formarea unei ordini a coordonării omeneşti”.

Mai mult, antiteza dură, tipic romantică, validabilă în epoca naţionalismelor emergente (o întâlnim, din plin, şi la Eminescu), libertate versus lanţuri a condus, în durata lungă, la insuportabila uşurătate a limbii de lemn, lozincardă, obsedată de unanimism (de „voinţa generală”). Reia Hayek analizarea găunosului mit al voinţei populare, atât de vulnerabilă la manipulare şi falsificare, prin tehnici care nu-i trec prin cap nici intelectualului, care poate rămâne un umanist robust şi naiv precum Settembrini: „Rousseau a fost cel care – proclamând, în declaraţia introductivă a operei sale Du contrat social, că «omul s-a născut liber şi pretutindeni e în lanţuri», şi dorind să elibereze oamenii de toate constrângerile «artificiale» – l-a transformat pe cel care fusese numit sălbatic în virtualul erou al intelectualilor progresişti, a îndemnat oamenii să răstoarne înseşi constrângerile cărora le datorau productivitatea şi numărul lor ca indivizi şi a produs o concepţie asupra libertăţii care a devenit cel mai mare obstacol în calea câştigării acesteia. După ce a afirmat că instinctul animalic e un ghid mai just pentru cooperarea ordonată între oameni decât oricare dintre tradiţie şi raţiune, Rousseau a inventat fictiva voinţă a poporului, sau «voinţa generală», prin care poporul «devine o singură fiinţă, un singur individ». Probabil că aceasta e principala sursă a infatuării fatale caracteristică raţionalismului intelectual modern care promite să ne ducă înapoi într-un paradis unde instinctele noastre naturale, nu limitele deprinse asupra lor, ne vor ajuta să «supunem lumea»”.

Reţinem, din toate emanaţiile stângiste, lucrul cu ficţiunile, culminând cu imperativul făuririi „omului nou”. Iarăşi ceva incongruent apare în acest program meliorist: seria de ficţiuni, pliabile, eventual, literar, pe tronsonul science fiction, se adresa unui segment social eminamente practic, neimaginativ, strâns legat de mecanicismul îndeletnicirilor manuale. Paradis în vorbe şi ameninţarea că „o să curgă sânge”, iată ce căpătăm de la extrema stângă, după o reţetă ultra-verificată, care ar trebui să nu mai aibă nevoie de prezentare. Oare? Încă o dată, lozinca Deutchland über alles a rămas în tenebrele istoriei, în ceaţa de rit wagnerian (nefiind de vină pentru ideologizarea operei sale nici compozitorul, nici ex-prietenul său Nietzsche) care-i venea ca o mănuşă supraomului. Dar apelul emoţional bolşevic către Pământ şi Glie a rămas activ, şi, iată, ofensiv.

Sentimentul „liric” de apartenenţă la glie – vezi mesajul numitului personaj privitor la cuminţenia economiei de subzistenţă, axată pe ogor – vine la pachet cu dispreţul neascuns pentru orice formă de individualitate, de ieşire din normă/ uniformă. Dăm un exemplu din nenumăratele posibile care arată cu limpezime că nazismul şi comunismul sunt fraţi gemeni (să nu uităm nicio clipă că Marx folosea, ca sinonim pentru comunism, socialismul). Preluăm din Guy Scarpetta (Elogiu cosmopolitismului), anume pentru că asistăm la tentative concertate de a închide perspectivele globale, inevitabile – avem o singură planetă, nu? – în favoarea unor autarhii ce amintesc de nebuloasele umanităţi preistorice, când duşmanul era şi tribul de peste deal: „Antiindividualismul marxist se va face în numele unei «clase», căreia totul trebuie să i se supună şi care ia uneori o dimensiune nu mai puţin instinctivă (Maiakovski, de exemplu, deşi recunoscut ca «individualist», după cum se spune, se va declara uneori «fericit/ să fie/ o părticică din această forţă/ care are în comun/ chiar lacrimile din ochi», evocând «împărtăşirea/ în imensul sentiment/ numit/ clasă»: uneori este de ajuns să inversezi, în discursurile naziste şi staliniste din anii treizeci, «rasă» şi «clasă», pentru ca ele să poată fi aproape echivalente”.

Dar, de fapt, de ce se uită atât de uşor nişte lecţii proaspete despre derapaje pentru care au plătit, în bună parte, chiar aderenţii, fanatizaţi, bieţii de ei, la ficţionalizarea vieţii de către stângişti? De ce a trebuit să moară săracul, purul, harnicul Boxer, asta la nivel de cruntă fabulă, în Ferma animalelor? Am afla un răspuns, nu îndeajuns de convingător, căci fabricat din passe-partout-uri, în domeniul psihologiei maselor, cum că oamenii, chiar trăitori într-un sistem prizabil, vor să iasă din inerţie, vor altceva, fără să ştie exact ce vor. Şi atunci pot vota aberant, tăindu-şi, cu frenezie, creanga de sub picioare. Ar fi de invocat aici, însă, un alt tropism al fiinţei, unul inefabil, care modifică, până la distorsionarea iraţională, creierul, un ceva, din registrul meteorologiei aproape, care se întâmplă, pur şi simplu, peste capetele noastre. Adierea – sau, după caz vijelia – unei schimbări de epocă neanunţate politic, nevestite de vreun profet devine vizibilă în comportamentul maselor. Situaţia, în ambiguitatea ei de necaptat ştiinţific, a fost descrisă tot de un literat, cu un acces misterios la capilarele societăţii, la mişcările ei magmatice, asociabile infranuanţei sufleteşti, şi aici ne referim la Robert Musil. Omul său „fără însuşiri” priveşte în juru-i, cât poate de atent, pentru că nu e deloc limitat neuronal, şi nu mai înţelege nimic din ce fac semenii săi, nu pricepe încotro aleargă ca nişte apucaţi. Unii au decelat acolo tema universală a prostiei/ nebuniei, nedetectabile clinic, vizibilă în diluarea nepăsătoare a criteriilor, a calităţilor „tari” ale speciei, calităţi întemeiate pe o educaţie umanistă solidă, asimilabilă unei credinţe religioase. În fond, o sete de cunoaştere, dar nu aceea maladivă, menită să transforme natura, ci luată ca o formă de re-cunoaştere a geniilor care ne-au precedat. Ecuaţie cu totul incompatibilă cu mitografia omului nou (H.-R. Patapievici preferă să-l numească omul recent, subliniindu-i dezrădăcinarea).

Ce (pre)simte eroul lui Musil este ceva îngrozitor: că e pe cale de apariţie o nouă specie, care s-o substituie pe aceea autoplasată, oricum, sub genericul homo sapiens. Ai zice că merge oricum, cu orice formulă socială, individualistă sau colectivistă, numai să lipsească acel item care pare că ne încurcă rău, sau, în tot cazul, nu ne mai caracterizează acţiunile: sapiens.

Da, un cuvânt din latină, limbă moartă, o vechitură, nu-i aşa, obsoletă ca şi atenţia noastră acordată, în mod realist, nu sforăitor, antecesorilor. Când zic realist, am în vedere, ca antagonism, un lucru foarte drag naţionaliştilor, să intoneze cu orice ocazie publică, zi naţională sau nedeie locală, Noi suntem români, la noi stăpâni, alternabil cu Doamne, ocroteşte-i pe români şi cu emoţionantul Nu uita că eşti român. O variantă este Noi suntem romani, un mod nespus de ironic de a te defini ca patriot cu ascendenţă nobilă fără să dai doi bani pe studierea latinei în şcoli. Asta da logică suveranistă.