Una dintre ideile portante ale Luptei de clasã, poate cea esenþialã, dupã cum o accentueazã autorul ei, Raymond Aron, produce emoþia paralizantã a întrevederii cu o stafie, întrucât avertizeazã, la rece, cã tranziþia de la comunism la democraþia liberalã ºi capitalism nu este una ireversibilã. Prãbuºirea inversã, a unui regim pluralist în stat totalitar, ar putea fi anticipatã dupã câteva semnale culese din agitatul secol XX. Sociologul francez deceleazã douã categorii de, sã le zicem aºa, influenceri politici, una reprezentatã de parlamentari, distribuiþi în diverse partide care acceptã în mod simultan regulile jocului, alta compusã din demagogi, care, pe scurt, propun metode de competiþie alternative, inacceptabile etic. Acestea ar fi, grosso modo, tipurile de elite, în sensul de grupuri de decidenþi, aflate în permanent conflict. Un parlamentar „clasic" se va socoti partizan al instituþiilor reprezentative stil secol XIX, în vreme ce demagogul se erijeazã în delegat, în întruchipare a maselor populare. Tocmai de aceea se foloseºte, îndeobºte, termenul de populist.

De la invocarea relaþiei strânse cu „baza", cu talpa þãrii, mai e o jumãtate de pas pânã când opinia publicã sã agreeze, pânã la o îndrãgostire fanaticã de ele, vocabule precum Salvator, Mântuitor, Guru etc. „ªefii fasciºti sau comuniºti – avertizeazã Aron – vor sã fie demagogi în sensul grecesc al cuvântului, conducãtori de mulþimi, care, în anumite circumstanþe, se conformeazã procedurilor electorale [....], dar care nu considerã cã acesta ar fi în esenþã rolul lor. Începând de la cãrticica lui Lenin despre Boala copilãriei comunismului, comuniºtii îºi încearcã ºansele oriunde pot sã o facã, adicã oriunde beneficiazã de privilegiile democraþiei (subl. mea – G. C.). [...] Un Hitler sau un Mussolini au obþinut milioane de voturi în alegeri libere: nici unul, nici celãlalt nu admiteau ca rezultatul la urne sã fie dovada legitimitãþii puterii lor. ªi unul, ºi altul se prevalau de un mandat mai autentic, mai profund, expresie a unei relaþii directe dintre mase ºi partid". Ce e în stare sã facã un demagog ºtim din George Orwell, care, în 1984, prevedea cã practica transfigurãrii este fatalitatea viitorului. Cartea sa a fost catalogatã – ºi încã mai e – drept distopie, dar te întrebi, astãzi, având în faþã peisajul hâd al invadãrii ºi distrugerii unei þãri independente, în ciuda rezistenþei ei acerbe, iar agresorul refuzã cu obstinaþie sã numeascã situaþia rãzboi, dacã scenariul vizionarului englez mai poate fi plasat pe raftul cu viziuni de groazã. Orwell prevedea societãþi ierarhizate în care specialiºtii în arta cuvântului erau designaþi sã preamãreascã liderii discreþionari, de regulã „veºnici", sã laude niºte aparenþe mincinoase ºi, cu deosebire, sã aprecieze fenomenele utilizând termeni exact opuºi realitãþii. A vorbi carismatic nu mai înseamnã abilitãþi retorice, care presupuneau ºi ele, chiar la sofiºti, o deontologie. Însã chestiunea e mai veche decât s-ar aºtepta unii, care susþin cã atacarea fundamentelor democratice reprezintã o premierã istoricã, eventual anunþând sfârºitul lumii libere, aºa cum o ºtim noi. Gãsim, iatã, în Politica „bãtrânului" Aristotel o observaþie de certã actualitate: tiranii care demoleazã democraþiile sunt mai curând oratori decât ºefi militari. Putem constata foarte lesne cã, în societãþile noastre, în mod incontestabil, demagogii sunt civili.

Aºadar, avem un demagog civil care adunã, ca ºi alþi mesmerizanþi din istoria belicoasã, milioane de voturi. ªi îl avem la noi în þarã, cãci trecem prin alegeri, ºi asta le aminteºte multora de Caragiale, unde, la finalul Scrisorii pierdute, cei care au scuipat pupã locul luat, anterior, drept þintã pentru a-ºi plasa dejecþiile. În plus, omul legii, Pristanda, consfinþeºte mascarada dominatã de irezistibila sintagmã „sã mã ierþi ºi sã mã iubeºti!", chemând fanfara sã cânte, normal, un marº voios. Consemnãm, cu titlu de evidenþã, oricum, cã oratoria (vorba vine!) din piesa de teatru ºi din realitatea civicã autohtonã au o dimensiune delirantã, care îi poate fascina pe unii ca un demers sibilinic, în dodii, sau, mai pragmatic spus, aºa cum ºarpele Kaa îl vrãjea pe neºtiutorul Mowgli.

Mecanismul hipnozei þine, filosofic ºi psihologic, de iraþional. Filologul, în schimb, înclinã, natural, sã detecteze în ce constã strategia discursivã. Chiar dacã îi spunem, coborând-o valoric, stratagemã, sesizãm cã, în ciuda componentei meprizabile semantic, textul este fabricat sintactic cu mare grijã, în rãu, pentru detaliu, respectiv pentru un impact imediat ºi puternic. Dincolo de apãsarea, în neºtire, a pedalei emoþionale naþionaliste – vezi, încã o datã, „secretul" ascensiunii lui Hitler – ar fi de vãzut cã demersul persuasiv e construit de profesioniºti nu tocmai oneºti ai limbii, oarecum în poziþia hacker-ilor în raport cu IT-iºtii care-ºi vãd de treaba lor cu digitalizarea societãþii, cãrora li s-a dedicat ºi un minister. Orwell pomenea de „arta cuvântului", o artã pervertitã, expurgatã de eticã ºi de omenesc, dirijatã, parcã, de o glacial-cinicã formã de inteligenþã artificialã. Cum inventarul aberaþiilor care prind teribil ºi misterios la cetãþean s-a tot fãcut, vom apela la o autoritate care, e adevãrat, îºi ia exemplele din domeniul literaturii, dar demascã o patologie a „facerii" textului comunã tuturor instanþelor în cãutare de adepþi fideli radicalizabili. Descoperim, prin urmare, un sprijin în Valentine Cunningham, cu al sãu succes intitulat Lectura dupã teorie. Profesorul de la Oxford privilegiazã parodierea ºi reducerea la absurd a tipurilor de argumentaþie ce deviazã de la raþiune, care „învechitã" raþiune, creatoare de plictis pentru unii contemporani, stã, totuºi, în genomul naturii umane, din moment ce ne-am situat specia sub generoasa formulã antropologicã homo sapiens. În principiu, arsenalul demantelãrii modalitãþii populiste include termeni precum „abuz textual", „distorsionarea pe scarã largã a interpretãrii", servitudinea faþã de „ideologiile interpretãrii" ºi „dogmatism", „vampirizarea", „inventarea", „violentarea", ºi „improvizarea" pe scarã largã. Populiºtii nebuloºi sunt cei care „o iau razna cu o regularitate de speriat".

Apoi, Cunningham priveºte Teoria (în cazul particular al României, ne grãbim sã adãugãm, teoria conspiraþiei, sub tutela cãreia încã se discutã, aprins ºi resentimentar, de un „stat paralel", cu un discurs „paralel", adicã, faþã de realitate) prin caracteristica ei de a fi „cel mai mare colonizator intelectual din toate timpurile", un „soi de panaceu – adecvat pentru bãrbaþi ºi femei deopotrivã, capabil sã ofere una sau alta aproape oricui", printr-un „set de tropi-cheie dominanþi, foarte populari, desigur, datoritã caracterului inclusiv, într-un mod foarte abil, datoritã adaptabilitãþii aparent imposibil de oprit ºi, în mod evident, datoritã impreciziei conceptuale". Or, aici atingem nex-ul problemei, în aceastã imprecizie gânditã foarte precis, în ignorarea sistematicã a ideii de proprietate a termenilor, care, nu-i aºa, sunt, de fapt, o armã creatã de bãrbatul alb, european ºi mort (demult), bunãoarã Aristotel, pentru a-i manipula ºi subjuga pe cei neavizaþi.

Invocãm, acum, un fin insider, cu gândire neaservitã ºi sincer îngrijorat de viitorul studenþilor sãi, Patrick Deneen, care a predat la universitãþi precum Princeton, Georgetown ºi Notre Dame, unde nu e facil accesul, iar reflecþiile sale asupra învãþãmântului nu deloc trandafirii. „Studenþii din aceste instituþii au fãcut exact ce li s-a cerut: sunt excelenþi la rezolvarea cerinþelor («task takers»), ºtiu exact de ce este nevoie pentru a obþine o notã maximã la fiecare curs (adicã rareori îºi permit sã devinã pasionaþi ºi pãtrunºi în vreun subiect), fac rezumate superbe. Sunt respectuoºi ºi amabili faþã de pãrinþii lor, deºi faþã de cei de o seamã cu ei sunt relaxaþi, dacã nu bãdãrani. Respectã diversitatea (fãrã sã aibã cea mai micã idee ce este diversitatea) ºi sunt experþi în artele non-criticii (cel puþin în public). Sunt crema generaþiei lor, stãpânii universului, o generaþie care aºteaptã sã conducã America ºi lumea". Am optat pentru un exemplu american tocmai pentru cã personaje-cheie în geopoliticã au devenit Donald Trump ºi Elon Musk. Articolul amar-echilibrat al lui Deneen se cheamã Cum s-a pierdut cultura comunã (How A Generation Lost Its Common Culture), pe care noi l-am „traduce", mentalitar, „cum s-a ajuns la astfel de forme de vot", debitoare populismului ºi vagului ideatic. Analiza începe abrupt: „Studenþii mei habar nu au de nimic. Sunt extrem de drãguþi, plãcuþi, de încredere, în mare parte cinstiþi, bine intenþionaþi, ºi din cale afarã de decenþi. Dar minþile lor sunt în bunã mãsurã goale, lipsite de orice cunoaºtere substanþialã care ar putea fi rezultatul unei educaþii provenite dintr-o tradiþie sau un dar al generaþiei precedente. Reprezintã apogeul civilizaþiei apusene, o civilizaþie care a uitat aproape totul despre sine, ºi drept urmare a atins o indiferenþã cvasiperfectã faþã de propria culturã". Altfel spus: un „apogeu" strãlucind prin bibliofobie, prin lipsã de curiozitate, prin înºirarea de cuvinte sclipicioase neanalizate, ºi, în special, prin neaderenþa funciarã la expresii precum „gândire criticã", „modalitãþi de cunoaºtere", „dreptate socialã", „competenþã culturalã" º.a.m.d.

Populismul mai „tânãr", fãrã îndoialã, „poate" mai mult, fiind mai pliabil ºi agil tehnic, mai ºiret, capacitând, de fapt, aceleaºi „vechi" scheme dragi oricãrui regim totalitar, mai ales dictaturilor orientale: infiltrarea ºi dezinformarea. Procedee pe cât de simple, pe atât de eficace – e posibil, iatã, sã loveºti la temelia Occidentului ºi a structurilor sale liberale folosindu-te de naivitatea cetãþeanului de bunã-credinþã, de tehnologia ºi de instrumentele de comunicare pe care Occidentul însuºi le-a pus, fãrã ezitare, la dispoziþia tuturor, cum ar fi Internetul, libertatea de expresie, globalizarea ºi deschiderea frontierelor.

Partea cea mai gravã constã în aceea cã populismul instigã la lupta de clasã, aspect primitiv, stupid (de parcã acele clase ar fi distincte! – oricând proletarul se poate îmburghezi, devenind cu adevãrat fiarã pentru protestatarii cu adevãrat nevoiaºi), auto-distructiv, dar, pare-se, atemporal. S-ar cuveni, între altele, o relecturã a lui Raymond Aron, vrednic succesor al celui care elogia, odinioarã – ce vremuri pline de speranþã! – America exportatoare de democraþie, Alexis de Tocqueville. Nume eminente, de aceea suspectate sau blamate, de-a binelea, azi, de ultrapopuliºtii culturii woke ºi MAGA, urmaºi, practic, ai inchizitorilor medievali.