Strălucirea şi suferinţele unui slogan: „Informaţia la putere”

Societăţile de azi, deschise ori totalitare, nu importă, funcţionează pe bază de informaţie. O validare timpurie a unei astfel de legături indestructibile între putere şi nara­ţiunile ei legitimante găsim la Francis Bacon, în formularea „Knowledge is Power”, ecou, evident, din cei vechi, mai precis ecoul unui proverb biblic. Ne interesează avatarurile acelui knowledge, care a suferit un soi de aggiornamento pentru a nu mai fi văzut, horribile dictu, în mod elitist, ca apanaj al minţilor de tip Leonardo da Vinci (vezi mirajul omului universal sau, ulterior, enciclopedist), ci drept un bun public. „Îmblân­zirea” populară a lui knowledge avea să fie numită informaţie, şi cu ea vieţuim zilnic, ca nişte veritabili dependenţi. Putem recunoaşte asta dacă realizăm starea semi-onirică în care ne aflăm când consumăm volatila, în fond, informaţie televizată. Atâta doar că, de la o vreme, excitatul deţinător al informaţiei are mijloacele tehnice  de a o colporta, însoţită de propriile opinii. Fenomenul e deplâns de Umberto Eco în faimosul discurs de la Torino, cel cu „prostul satului”, care postează în neştire, că doar,  poate, îşi va găsi, oricât de redus i-ar fi IQ-ul, o pletoră de followers. Amuzant – doar aparent – e faptul că îl citează, la tot pasul, pe Eco, mulţi habarnişti care trăiesc agăţaţi de citate, vorbe alese, passe-partout-uri, în fine, ne referim la cuvintele „ce din coadă au să sune”. Preluate cu toptanul de pe net, neinternalizate, citatele cu panaş, altminteri remarcabile în contextul emiterii lor (chestiune de istorie cul­turală, în care nu-l prea vezi imersând pe entro­picul nostru contemporan, mai ales ca om politic), încep să devină, pentru insul cult, lucruri de ocolit. În loc să rostim, ca personajul caragi­alian, că toţi suntem români, mai mult sau mai puţin oneşti, vom accepta că, realmente, toţi suntem opiniomani, mai mult sau mai puţin cultivaţi.

În acest punct intervine problema spinoasă cu adevărat: ce anume ne califică pentru a ne da cu părerea asupra unor lucruri sau persoa­ne pe care le cunoaştem vag ori deloc? Ce ne autorizează să arborăm asemenea emfază, când nimeni nu ştie de noi din vreo faptă demnă de semnalare socială? Libertatea, ar răspunde, rapid, unii. E un drept constituţional, ar sări, bineînţeles, legaliştii. Aşa e democratic, exclamă extremistul, care îşi poate suplimenta poziţia cu o bombă, forma sa de a-şi promova opinia în vacarmul general. Confuzia născută de aici reprezintă, probabil, cel mai periculos fenomen cu care s-a confruntat omenirea, la scară globală. Dacă toate părerile sunt egal accepta­bile, atunci nimeni nu e mai presus de critică, şi niciun intelectual, oricât de luminat, nu e la adăpost de agresiunea oricărui agramat, care, de obicei, e şi buruienos verbal. Dincolo de spon­tanele şi, nu-i aşa, democraticele aruncări dezin­volte, în dreapta şi-n stânga, cu „asta e de bine” şi „asta e o porcărie”, e imposibil să nu existe o agendă mai mult sau mai puţin vinovată, ca să parafrazăm clasicul, în spatele exprimării publice.

Aspectul, unul adânc şi principial conflic­tual, e descris de Jean-François Revel în Cunoaş­terea inutilă: „Ne extragem opţiunile cele mai preţioase tocmai din nişte noiane de aproxi­maţie, de prejudecată sau de pasiune, astfel încât ajungem să căutăm într-o ştire nu atât exactitatea, cât capacitatea ei de a ne sluji siste­mul de interpretare, confortul moral sau reţea­ua de alianţe. Conform legilor ce guvernează tot acest amestec de cuvinte, sentimente, dorinţe, spaime sau duşmănii – şi care se numeşte opinie –, un fapt nu este nici real, nici ireal. El este dezirabil sau indezirabil. Este un complice sau un conspirator, un aliat sau un adversar, şi nu un obiect supus cunoaşterii adecvate. Din această surclasare a obiectivităţii demonstrabile de către o posibilă utilitate noi ne clădim principii, care, adeseori, ajung un fel de doctrină”.

Ar putea rezulta că, orice ai face, consti­tuirea scării de valori e eminamente subiectivă, şi, în atare condiţii, noţiunea însăşi de obiecti­vitate devine suspectă, cu nişte consecinţe agra­vante în zonele întemeiate pe axiomatic, cum ar fi morala. Dacă frumosul, să zicem plastic sau arhitectural, ajunge definibil pe calapodul expresiei „îmi place mie” (de unde, între altele, prevalenţa statistică a kitsch-ului), şi mai nimeni nu se mai afolează de faptul că atât Luvru, cât şi Guggenheim se numesc muzee, deşi ultimul, după gustul unor băştinaşi, aduce cu un vas  util dintr-o baie, în termeni etici solul s-ar cuveni să fie mai ferm.

Corect? Riguros incorect! Orice valoare, înţe­leasă, pedestru, ca bornă de comportament ori simplă atitudine, se instalează prin asimilare, este indusă de nişte factori, e dobândită, cu alte cuvinte. De unde? În principiu, din Şcoală. Din familie, în anumite condiţii. Direct din stradă, conform închinătorilor la noţiunea de cultură alternativă. Ne amintim, totuşi, că Şcoala s-a născut tocmai din necesitatea conştientizării faptului că, pentru unele situaţii, nu are cum exista alternativă, pentru că există riscul de a se evacua diferenţa dintre bine şi rău. Asta dacă ne ghidăm după mesajul cristic, cu punerea semnului egal între „bine” şi milostivirea faţă de semen. Dar, constatăm, există şi altfel de ghiduri, în legătură cu care nu ţi-e permis să faci discriminare, căci eşti educat, în democraţie, să ai gândire inclusivistă. Individului care provine dintr-un spaţiu non-democratic i se va rezerva, şi lui, dreptul la opinie, pe care o va folosi, după logica lui dictatorială (văzută, ca eficace, la şeful ţării sale), pentru a te anihila pe tine, la o adică şi fizic. Atunci băgăm de seamă că nu e suficient să fii instalat în principiile toleranţei, ci mai trebuie să fii şi înarmat cu arsenal polemist. Pentru a sesiza şi penaliza abuzul, pe care îl vom defini, rezonabil, „civil”, respectiv fără ancadramentul juridic, drept adoptarea poziţiei de forţă faţă de cei vulnera­bili. Mai pe larg spus, e necesar să nu te com­placi în a fi doar spectator, chiar dacă votezi, ci să-ţi doreşti statulul de spectator angajat, cum cereau Raymond Aron şi şcoala lui, adică reactiv la semnele de patologie a puterii. Or, aceasta din urmă va respecta, formal, conve­nienţele, tratatele, Carta cetăţeanului etc., însă va încerca, pentru a se menţine, să te mintă. Pardon, să te manipuleze. Pardon iarăşi, să te convingă că votarea altora îţi va face un mare rău.

„Cea dintâi dintre forţele care conduc lumea este minciuna”, astfel îşi începe Revel, cât se poate de abrupt, cartea sa despre diluarea cunoaşterii şi morfologia duplicităţii. El explică apoi ponderea inestimabilă a unui element ino­vator în practicile transfigurării realului (transfigurare inevitabilă în arte, unde poţi picta, fidel, o pipă, însoţind-o de paratextul „Aceasta nu este o pipă”, dar nu şi în realitate, cel puţin aşa credem noi, unde un război e un război, o odioşenie, şi nu o „operaţiune specială”). Prin urmare, politologul francez afir­mă: „...minciuna politică de astăzi urmăreşte să înşele întâi de toate opinia publică. Este o noutate aceasta. Vechea minciună politică viza înşelarea celorlalte guverne. În zilele noastre, aproape că nu mai poate fi vorba de minciună directă între cei puternici. Supradotat cu infor­maţii publice sau secrete, fiecare şef de stat sau guvern ştie la ce să se aştepte de la ceilalţi, îşi cunoaşte metodele, mijloacele de acţiune, resursele, puterea militară şi soliditatea poziţiei în interior. Puterile pot continua, fireşte, să se înşele reciproc în ce priveşte intenţiile fiecăreia, dar extrem de rar se pot minţi asupra faptelor ca atare”.

Spre deosebire de destui comentatori occi­dentali, care nu simt nevoia să analizeze problemele mari la nivelul ţărilor mai mici, Revel priveşte mai atent în jur, şi decupează un segment semnificativ pentru stânga confruntată cu mutaţiile istorice: „În decembrie 1989, RAI 3, condus de comunişti, a relatat căderea lui Ceau­şescu fără a pronunţa o singură dată cuvântul «comunism». Poporul român s-a revoltat împo­triva «dictaturii» şi chiar... a «fascismului»!”. Recunoaştem obsesia unora încremeniţi în proiectul de a combate ideile lui Mussolini prin orice mijloace, inclusiv prin ocuparea unor state susceptibile de a fi prezervat, la zeci de ani după dispariţia liderilor, regimul care consfinţea iden­titatea ideatică în ceea ce îi priveşte pe Hitler şi pe autocratul italian. De asemenea, Revel îl ci­tează şi pe Cioran, cel care spunea că omenirea e condamnată să oscileze „între oportunism şi disperare”, cu dorinţa vie de a nu-i confirma pesimismul, altminteri greu de combătut când vezi că, actualmente, se iau, cu aerul cel mai natural posibil, decizii peste capul tău, chit că în cauză e chiar acel cap, care devine dublu asaltat.

Voi încheia trăgând, desigur, spuza pe turta domeniului literar, văzut de noi ca locus amoenus, din moment ce îl percepem, vorba lui Nicolae Manolescu, ca spaţiu al libertăţii, în vreme ce social-politicul se situează, iată, în sfera necesităţii, ca să nu spunem a fatalităţii. Dacă e să-l credităm pe La Bruyčre, şi nu văd de ce n-am face-o, „Copiii n-au nici trecut, nici viitor. Educaţia constă în a le oferi şi trecutul şi viitorul”. Iar invocata educaţie se bazează esenţial pe spiritul critic, despre care profesorul Manolescu, un maiorescian convins, a spus, mereu, că „se educă, se cultivă. Într-un individ normal, el există în mod potenţial. Dar dacă nu se educă, nu se instruieşte, nu se cultivă, această potenţialitate se atrofiază şi poate chiar să dispară cu totul. Ori degenerează în agresivitate şi arţag. Dacă şcoală nu e, spirit critic nu e. Şi dacă spirit critic nu e, cultură nu e”. Iar abia în cultură afli informaţia care îţi conferă putere, mai precis acel sortiment de putere care îţi asigură autonomie intelectuală, iar, la răgazuri, şi cerul înstelat deasupra ta. Ca să vezi stelele – şi nu pe acelea din diverşi epoleţi – ai nevoie, non-negociabilă, de cer senin, sau, în tot cazul, de unul ofertat de natura ca atare, şi nu de natura belicoasă a derivaţilor din străvechea specie a lui Cain, degrabă visătoriu la „opera­ţiuni” specializate în eliminarea părţii de cer a Celuilalt.