Educaţie versus elanuri utopice

Cât se poate de instructiv ni se pare efectul cărţii-cult a lui Allan Bloom, The Closing of the American Mind (tradusă, la noi, drept Criza spiritului american), asupra profesorului Nicolae Manolescu. Pentru gânditorul politic, ştim ce însemnătate a avut întânirea cu Vargas Llosa, de pildă. Deocamdată ne interesează ductus-ul pedagogic al interferenţelor, nu fără a sesiza, ca fapt esenţial, în fond, că seva tuturor acestor „dialoguri” intelectuale, simbolice sau realizate ca atare, provine din lecturi. Restul educaţiei speciei noastre se etajează,  apoi, social, în funcţie de apetitul, determinat, practic, şi biologic, de a ieşi din Bibliotecă în arena civică.

Accentuăm acest aspect banal, cel al recursului la carte, pentru a mai protesta încă o dată faţă de „inovaţia” esenţialmente antididactică de a pune în mâna copiilor o tabletă în loc de un stilou spre a învăţa subestimata, dar consistenta, cognitiv vorbind, caligrafie. Pentru moment, să urmărim, deci, o idee dintr-un editorial publicat de profesor în România literară, acum vreo trei ani: „Şcolii generale n-ar trebui să i se pretindă să creeze meşteri, lucrători manual, oricât a evoluat noţiunea de manualitate în epoca IT, altfel spus, oameni înzestraţi cu abilităţi tehnice, ci, din contra, ea ar trebui să le furnizeze tinerilor cunoştinţele necesare dezvoltării acelor abilităţi intelectuale şi practice care să facă din ei cetăţeni cultivaţi şi pricepuţi, morali, oneşti şi responsabili, în stare să-şi ia viaţa pe cont propriu şi să fie de folos societăţii. Cu alte cuvinte, oameni întregi la trup şi la minte. Bloom observă un lucru neliniştitor: «Faptul că nu mai sunt citite cărţile bune [ale marilor clasici] slăbeşte vederea şi întăreşte cea mai pernicioasă înclinaţie a noastră [a celor de azi] – credinţa că tot ce există e aici şi acum.» (În Istoria critică, am consacrat prezenteismului remarcat de Bloom câteva pagini din Postfaţă.) E ciudat să constaţi că şcoala secolului XXI, deschisă tuturor şi dotată cu mijloace didactice superioare celor din toate timpurile, produce pe bandă rulantă indivizi inculţi sau, cum li se spune, analfabeţi funcţional, deopotrivă lipsiţi de cunoştinţe şi incompetenţi, şi, ca o consecinţă imediată, tipi primitivi, violenţi, fără bun-simţ şi fără cea mai elementară conştiinţă. Cauza este aceea că însuşirile care constituie reversul acestor defecte nu se deprind în laboratorul de fizică sau de chimie, ci la orele, tot mai puţine şi tot mai sărace, de umanioare. (Cuvânt dispărut din dicţionare.) Pe scurt, din cărţile bune pentru toate anotimpurile istoriei”.

Umanioarele îşi duc viaţa lor dublă, de Cenuşăreasă (economic) şi de Casandră (social) graţie lui Mnemosyne, fel de a spune că degeaba ne lansăm în teorii melioriste dacă nu facem apel la arhivele mai mult sau mai puţin recente. Cităm, aşadar, într-un context geopolitic fragil „ca aţa”, vorba cronicarului, din opera fundamentală a lui Hannah Arendt, Originile totalitarismului, anume din ediţia a doua, cea din 1958, care include şi analizarea evenimentelor maghiare  din 1956, în legătură cu care, sub genericul Sistemul sateliţilor, aflăm că „Ultimele cuvinte care au venit din Ungaria liberă au fost rostite la postul de radio Kossuth, şi ele se terminau cu următoarea frază: «Astăzi este Ungaria şi mâine, sau în ziua de după ziua de mâine, va fi rândul altor ţări, pentru că imperialismul Moscovei nu cunoaşte graniţe şi încearcă doar să câştige timp»”. În plus, apropo de motivaţiile vehiculate, acum, în privinţa războiului din Ucraina, tot o ochire retrospectivă, în aceeaşi direcţie, e de natură de a-l lămuri pe orice confuz (sau, cel puţin, ne legănăm noi în iluzia asta), asupra rădăcinilor puternice ale răului ideologic: „În plus, Rusia nu a fost niciodată un stat naţional, strict vorbind; chiar şi ţarii guvernau un imperiu multinaţional din centrul de putere de la Moscova. Principiul autodeterminării naţionale, acest coşmar al vechilor imperialişti care trebuiau să le nege popoarelor însuşi principiul propriei lor existenţe politice (subl. mea – G. C.), nici nu mai reprezintă o problemă pentru conducătorii de astăzi de la Moscova”.

O astfel de scriere canonică s-ar cuveni să se predea la mai multe facultăţi, nu doar la Ştiinţe politice, măcar prin pasajele care par redactate în ordine prezenteistă. Şi, totuşi, uităm mereu de avertismente, chit că ele nu puteau fi mai clar exprimate. În general, căutarea cauzei unui fenomen presupune un prim efort de logică, iar manevra aceasta cerebrală se dobândeşte, ţine neapărat de Şcoală. Dificultatea vădită, dacă nu imposibilitatea, uneori, de a face conexiunea dintre cauză şi efect, defineşte analfabetismul funcţional, dar şi manifestările ce decurg din precaritatea transmiterii unui mesaj, a oricărui mesaj: nefiind capabil să formuleze o propoziţie coerentă, cu subiect şi predicat, tânărul rebel contemporan, văzându-se „neînţeles”, începe să se răstească la coleg, părinte şi autoritate –  din acest punct, fandacsia anti-sistem e gata, putând derapa, cât de uşor!, în violenţe îndreptate contra farurilor, vitrinelor, fotografiilor. Nu întâmplător am făcut apel la un titlu celebru, de pe vremuri, al lui Mircea Cărtărescu. Suprafeţele reflectorizante par să-i excite negativ pe turbulenţii de azi, oricum stâlpi de baruri, păcănele sau aproximativi şefi de galerii fotbalistice. Cât despre fotografii, mai ales cele, timpurii, cu familia, care nu se pot face ţăndări, ele pot fi repudiate, cu titlu de ştergere a memoriei (viguroasă spălare pe creier), nu-i aşa, apăsătoare şi solicitantă, din unghiul necesităţii distrugerii sistemului, cu strămoşii proprii cu tot.

O adevărată frenezie a negării identităţii de sine, care nu poate genera decât un singur lucru, iarăşi, în lipsa cărţilor călăuzitoare, acelea care duc, cu bine, o anumită idee de la originile ei la consecinţe practice: îmbrăţişarea unor profeţi de ocazie, iviţi, la orice posibilă cotitură istorică, să zgârme nemulţumirea populară. Doar-doar s-o transforma în revoluţie, sau, măcar, într-un impromptu sângeros regizat de un nou Che Guevara. Suntem tentaţi, în linii mari, cu toţii, să echivalăm orice derapaj comportamental cu un eşec al şcolii. E simplu, e comod, ne exonerează de responsabilităţi parentale. Genitorii odraslelor care nu pot articula decât nişte mârâituri ubueşti nu fac legătura dintre micul domn Goe cu pusee isterice şi absenţa totală a cărţilor din casă. În schimb, votanţii maturi afirmă despre junii lor viitori votanţi că ar avea „personalitate” şi, în tot cazul, „convingeri”. Una dintre aceste îngrijorătoare convingeri, de care e plin şi capul dictatorilor de la Răsărit, este omniprezentă în aşa-zisele manele (bietul Anton Pann s-ar răsuci până ar cădea din patul rezervat la Spitalul amorului), constă în a postula că banii sunt totul. Mai mult, cantitatea lor ce sfidează contabilitatea („fără număr”) se cere corelată cu dispariţia, fizică, de preferinţă, a „duşmanilor”. La o adică, în categoria duşmani se poate plasa o naţiune întreagă, sau o etnie, ca în doctrinele lui Putin, respectiv, Hitler. Pe analistul educat „liberal”, adică înzestrat cu discernământul modernizării, îl intrigă tipul de avocatură care cauţionează impulsul dictatorial, ca poftă insaţiabilă de a nimici ceva sau pe cineva. Comuniştii ar fi, conform apărătorilor lui Marx, purtătorii unei „încărcături emoţionale” şi ai unei „forţe de convingere”. Şi ce cuvinte „frumoase”, ca să nu zicem „generoase” sunt în joc! – „sinceritatea”, „setea de dreptate”, „speranţa” de a „schimba lumea”, „egalitatea”, refuzarea „înrobirii maselor”, abolirea „profitului capitalist”etc.

Mai spune Nicolae Manolescu în textul invocat la început: „În termenii lui Bloom, educaţia liberală este aceea care îşi propune ca sarcină principală «să-l sprijine pe elev să-şi împlinească natura umană împotriva tuturor forţelor deformante ale convenţiei şi prejudecăţii». Cu alte cuvinte, să-şi pună întrebări esenţiale, precum «Ce este omul?» sau «Cine sunt?» şi «să devină conştient că răspunsul nu e nici evident, nici, pur şi simplu, indisponibil şi că nu există o viaţă serioasă în care această problemă să nu fie o preocupare continuă». Trei sunt pilonii concepţiei lui Bloom: studiul prioritar al umanioarelor, altfel spus, al disciplinelor clasice formatoare; rolul profesorului, dascăl, guru, maestru, model; autoritatea de care acesta trebuie să dispună pentru a-şi învăţa elevii să gândească în mod liber”. Însă un bibliofob nu gândeşte, nu poate gândi, şi aceasta nu este expresia vreunei răutăţi, ci o constatare de bun simţ a oricărui psiho-pedagog: fără exerciţiul lecturii, nu se formează un algoritm mental de descifrare a sensului.

Să observi, baladesc, natura, s-o translezi în doine şi să susţii, ritos, că totul s-a născut la sat constituie o metaforă epistemologică, edificată, în bună parte, pe talentul pur literar al lui Blaga sau al lui Rebreanu, mai târziu ceva al lui Noica. Altfel, viziunile paseiste şi protecţionismul campestru se întâlnesc în utopiile egal disputate între socialişti şi extrema dreaptă, cu „întoarcerea la izvoare”, cu dacismul, traiul pădureţ, hrănirea cu aer tare şi cu aura icoanelor. Ne amintim, evident, de succesul paradelor legionare şi de cultul Căpitanului plin, cum altfel, de pietate. Panoplia descrisă aici dispune, indubitabil, de „încărcătură emoţională” şi de „forţă de convingere”. Simptomatic, în revirimentul de necontestat al marxismului, şi încă în versiunea hardcore a wokismului, ni se pare titlul unui articol semnalat de Jean-François Revel în Marea paradă. Eseu despre supravieţuirea utopiei socialiste (titlul mizează pe polisemia lui la grande parade: mişcare de a para o lovitură şi etalarea de podoabe pentru captatio benevolentiae). Autoarea numită acolo, Daničle Sallenave, ar merita menţionată doar pentru lirismul corupt, lăcrămos, în marginea disperării, turnat întreg într-o sintagmă memorabilă: Fin de communisme: l’hiver des âmes. Reprezentanta, totuşi, a unei ţări democratice rosteşte, prin 1992, ceea ce azi e pe buzele multora: „Dispariţia Uniunii Sovietice ar fi trebuit să ne îndemne la amintire, la reculegere, la pietate”. Cred că vreo doi-trei stângişti, nu mai mult, şi-au pus, după Căderea Zidului Berlinului,  întrebarea „Trebuie, oare, să ne ruşinăm?”. Răspunsul îl bănuieşte oricine.
Legătura dintre ostracizarea sau evacuarea umanioarelor şi degringolada conceptelor politice mi se pare de domeniul evidenţei: studierea succesiunii culturilor şi civilizaţiilor asigura o certă claritate în orientarea civică, arătând că, dincolo de vorba goală numită convingere, care poate funcţiona ca un pui de fanatism, există avertismente diverse, din acelea făcute de o blestemată (să nu fie crezută, faptă a lui Apollo) Casandra, zisă şi învăţământ liberal, care conţin elemente de gândire reală, dubitativă, cum găsim în formulările următoare, culese tot din Revel: Stânga – intenţii şi iluzii, sau Stânga – naivităţi şi complicităţi, ori, mai limpede, Stânga şi totalitarismul.