O „poveste mişcătoare” ne propune acum Doina Ruşti, prin Fantoma din moară (Polirom, 2008), roman despre fenomene misterioase şi frisonante, dar şi despre rătăcirea sufletelor prin comunism, după excelentul Zogru (2006), dedicat tot unui duh migrator, şi de asemenea folosit ca amorsă narativă pentru o veritabilă frescă socială.

Protagonistul este, într-adevăr, un spectru, adăpostit într-o moară delabrată, topos al ororii, dar şi atracţie irezistibilă pentru locuitorii Comoşteniului, însă epicul este intricat, demarând cu un episod captivant: Adela Nicolescu vede, în librăria librăriei Sadoveanu, o carte despre propria ei existenţă, cu detalii pe care doar ea însăşi le putea cunoaşte, despre o copilărie în care îşi spunea Del şi avea vise în care era vizitată de Dumnezeu. Femeia e purtată prin vremi apuse, inclusiv prin „pivniţele creierului” său, şi îşi doreşte cu ardoare să afle cine ar putea să publice o reconstituire sub titlul amuţitor Viaţa secretă a Adelei Nicolescu povestită de Florian Pavel. Trama are o logică de fier, ca, de altfel, toate prozele autoarei, obişnuită să nu aibă scăpări din meseria ei de bază, aceea de profesor, şi astfel ajungem, odată cu eroina, la un „scriitor”, practic un calculatorist, care a copiat textul de pe un blog semnat stafia, site-ul fiind ţinut de un server-cameleon, prevăzut cu program de camuflare, ce-şi permitea frecvent schimbarea identităţii şi locaţiei. Avem căile de acces raţional tăiate în momentul acesta – cum procedăm? Ce entitate ar putea să „sugă” dintr-un creier date in extenso şi să se joace cu ele după bunul plac, dându-le o formă publică, în faţa căreia nu ai replică sustenabilă?

Pe câteva sute bune de pagini povestea se adânceşte şi fire familiale numeroase se întâlnesc, dimpreună cu microistorii ale unor indivizi transformaţi kafkian de sistemul totalitar, astfel încât secţiunea finală, intitulată Două zile, să funcţioneze ca un fel de deltă pentru toate torentele zigzagate ale vieţuirii cu iz de „cauciuc ars”. Abia în ultimele secvenţe – deşi apar semne de timpuriu, dar cititorul le poate ignora, pentru că are ceva de furcă, desigur, cu stilul indirect liber copios exploatat – aflăm că fantoma responsabilă pentru morţi, dispariţii şi, în general, pentru insolitarea unei comunităţi ce aduce, ca structurare umană, cu moromeţianismul (mai ales în partea lui secundă) nu este neapărat Maxu, adolescentul nevinovat ucis în moară de violenţa miliţianului, ci învăţătorul Ion Nicolescu, emul al lui Spiru Haret, un spirit dedicat care ajunge la explozie când foşti elevi, între care un bestial ranchiunos Pavel, acum zbiri ai noii orânduiri, îl constrâng să-şi ardă biblioteca „duşmănoasă”. Ajuns la capătul răbdării, injuriat şi umilit, dascălul sfârşeşte „stând în genunchi şi cu ochii deschişi spre cer”, el, amestec de Domnul Trandafir şi Herdelea, evlavios în faţa literei tipărite, simbol al unei lumi omogene ce sucomba în convulsii. Moartea unui intelectual din ancien régime are parte, aici, de pana unui înzestrat creator de atmosferă, în sensul că ni se oferă un tablou de o mare puritate, decupat dintr-un marasm absolut, cel al atrocităţii anilor ’50: „Şi atunci, suferinţa lui Ion Nicolescu, răbufnită ca o lavă, se ridică la cer printre măciuliile de porumb, albă şi plutitoare, ca o fantomă. [...] Dintre tufele de smochin, vedea cum sufletul lui disperat, încolţit şi neputincios, devenit un balon de fiere, se furişează, lichid, prin geamul spart, între zidurile roşii, în pântecul încă viu al morii, pentru a se întâlni cu cealaltă parte a lui, fericită şi caldă, care aştepta acolo de 40 de ani. Şi, iluminat de fulgerul morţii, înţelese că toată nefericirea lui de acum va supravieţui, intactă, evadată din lumea stăpânită de Pavel. Iar pentru multă vreme, oamenii din Comoşteni o vor căuta şi-o vor cinsti, ca pe un zeu”.

Pasajul invocat favorizează o lectură în cheie imnică, una dintre cele mai sensibile şi persuasive din epica postcenzură, centrată pe oamenii care au susţinut – şi chiar au constituit! – coloana vertebrală a neamului, cei ataşaţi unor valori care transcend politicile şi tropismele Puterii. Dar ceea ce premerge fragmentului, cu bătrânul murdar şi chel, de fapt fiul dascălului, întors din lagăr ca un cerşetor, de lângă gardul unei proprietăţi ce murea în condiţii dure, se dovedeşte scris de mâna unui maestru, din păcate sigur unul care a avut în familie cazuri similare. Cuplat cu memoria ordonată a specialistului, talentul evident, vizibil, de la bun început, în fluenţă şi în radierea oricărei emfaze, dă măsura unei depoziţii mai puternice decât multe acte olografe ce atestă agonia scurtă a aşezatului univers haretist, unde omul e instruit să fie „harnic, modest, devotat şi muncitor”. De aceea, e destul de greu să nu gândeşti la Preda, la ceea ce povestea despre cărţile scrise de unii pentru a te încălzi la flacăra spiritului, în vreme ce, în era ticăloşilor, alţii se încălzesc la lumina lor fizică, arzându-le. Doina Ruşti se numără printre cei care ar trebui citaţi prioritar în legătură cu aspectele cotiedene ale obsedantului deceniu.

Dar carnea romanului e de găsit în atmosfera creată, una pulsatorie, de frolare a incertului, de navigare între cel mai gospodăresc detaliu şi elansarea eterică, în descrierile ingenioase – pentru că trebuie evitate repetiţiile dintr-un clasor al spectralităţii – ale fantomei versatile ce poate genera, oarecum paradoxal, „o linişte îndopată cu frică”. Până la un punct, nu este foarte clar – aspect premeditat – de unde vine pericolul real, pentru că vedem faptele prin mintea copilului Adela Nicolescu, care aude despre Securitate, maşini negre răpitoare, oameni cu care „nu e bine să ai de-a face” şi altele, ejusdem farinae, dar care crede cu tărie că răul vine din moară. Fetiţa vede, oricum, diverse lucruri, cum ar fi segmente dintr-o fiinţă moartă de mult, drept care, tipic, i se edifică o reputaţie de „mincinoasă”, şi, după o traumă publică, de ordin şcolăresc, ajunge la o timiditate iremediabilă, ca orice persoană care sesizează alte dimensiuni ale spaţiotemporalităţii, chestiuni ce nu interesează nici un adult branşat la supravieţuire în epoca de aur a delaţiunii. Altfel, generaţia ei creşte în ritmurile cunoscute oricărui trăitor în comunism, printre ştiri ameninţătoare, bancuri politice şi porţii pe apucate din Beatles, Elvis Presley, Celentano, Rita Pavone, Neil Diamond ori Abba. Toate senzaţiile puse cap la cap spre a capta faldurile înşelătoare ale devenirii te încurajează să califici Fantoma din moară drept un reuşit Bildugsroman din vremuri tulburate. În ciuda gravităţii tuturor faptelor, câte o doză de umor irezistibil ne avertizează că avem de-a face cu un prozator cu resurse multiple, care te poate lua prin surprindere. În povestirea zilei de 6 iulie 1962, când a dispărut Nini Jighereanu, erijat în ucigaşul lui Maxu, apoi deputat postdecembrist, cel care va demola moara de unde-l vizita şi pe el o fantomă, una a lui, se strecoară şi un comentariu de acest fel: „Tot în 6 iuie 1962 a murit William Faulkner, dar nimeni din Comoşteni n-a avut habar”. Dar cartea este cu deosebire ofertantă pe direcţia captării emoţiei în mod natural, fără vreo stridenţă stilistică şi fără scrâşnirea aceea solipsistă pe care o atestă destui contemporani ce mânuiesc un condei. Un univers uman pestriţ asistă, de pildă, cu strângere de inimă la dărâmarea celui mai fioros-popular loc al zonei: „Muncitorii de plastic loveau trupul căptuşit de vise în care mulţi îşi găsiseră fericirea, perechea şi sufletul ocrotitor. Dar chiar şi ceilalţi erau cuprinşi de nefericirea pe care o dă orice demolare, odată cu care se topeşte chiar şi umbra clipei epuizate între fostele ziduri”.

Fantoma din moară se numără, cu siguranţă, între reperele prozei româneşti din ultimii ani, prin calitatea tehnică a scriiturii ce simulează inocenţa, imaginaţia morbid-debordantă şi, nu în ultimul rând, prin maniera convingătoare de revizitare a perioadei totalitare, cu o detaşare duioasă, nemiloasă în detalii, înţelegătoare.