Răspunzând, într-un interviu (de găsit în volumul Câinele în lesă, 2004), la întrebarea ce viza corespondenţa dintre „pofta de joc” şi „pofta de adevăr”, George Bălăiţă ne îngăduie să aruncăm o privire peste unul dintre propulsorii prozelor sale: „Adevărul aşteaptă să fie luat în primire. Adevărul este ursul infernal din nuvela lui Faulkner. Adevărul este Balena Albă din tragica viziune a lui Melville. (...) Adevărul nu se lasă cu uşurinţă vânat. Este o fiară care se opune cu îndârjire. Lăsaţi o clipă literatura şi gândiţi-vă la aventura fiecarei zile trăite. Se lasă adevărul mângâiat în creştet, dă el din coadă, se gudură supus?...”. Dorinţa obsesivă, tipică artisticităţii veritabile, de a capta miscelaneul vieţii în carcera semantică l-a determinat să vadă literatura drept un teren cu indicatoare derutante, ce promit simultan direcţia bună, ca în Alice în Ţara Minunilor. Nu s-a sfiit, aşadar, să acceseze formule apte să-i pună probleme reale cititorului-călător prin pădurile narative, fiind mare amator de distorsiuni spaţio-temporale, de piste false, ca şi de surprize din speţa meraviglia, spre exasperarea celor cu credinţă în coerenţa şi organicitatea epicului.

Miza scriiturii ar fi de aflat, la o repede ochire, în montajul faptic, aşa cum se prezintă el, deseori fără noimă; de aici ar rezulta, însă, o viziune compact-sceptică asupra vieţii, o închidere de tip apocaliptic a perspectivei, ca în atenţionările din Ecleziast asupra destinului comun – praful, pulberea – după zbateri din care surâdea postumitatea nemuritoare. Aporia se distinge şi filosofic, şi textual: cuprinderea „scribului” (cazul lui Naum Capdeaur, de pildă, din Ucenicul neascultător) ar trebui să se identifice atotcuprinderii lumii, gest thetic, sfidător, iar, pe altă parte, „fidelitatea” actului cronicăresc ar depinde de înregistrarea totului, de la relieful înalt la cele mai mărunte cute, or asta seamănă cu situaţia borgesiană a acelei hărţi care, pentru exactitate, urma să se identifice, geometric, teritoriului targetat. Şi atunci „adevărul” în varianta sa evenimenţială chiar se dovedeşte imposibil de „mângâiat în creştet”. Ar mai trebui ceva, şi efortul lui Bălăiţă de a descoperi liantul episoadelor se numără printre cele mai substanţiale din epicul autohton contemporan, având în comun cu anumiţi congeneri precum D.R. Popescu, Breban sau Mircea Ciobanu ambiţia faulkneriană de a crea un univers viabil, inconfundabil în obscuritatea sa, unde văzutele (citeşte: registrul logic) să fie dublate/concurate de cele nevăzute, exprimabile scriptural prin sincope, ezitări, autocontraziceri, elemente stocastice. O precizare proprie risipeşte dubiul asupra poeticii îmbrăţişate: „Întregul se simte fără îndoială, dar numai ca o iradiaţie, ca o promisiune, ca o ameninţare dacă vreţi”. Mai mult nu putem spera de la un agnostic ce-şi poartă crucea necredinţei sale în ceea ce ar fi definitiv, aspect care-l ajută, cumva paradoxal, să creadă în monumentalitatea şi indiferenţa instructivă a lumii în raport cu omul.

Reuşita artistică este, însă, indiscutabilă, pentru că avem de-a face cu un remarcabil creator de atmosferă, pentru care contează nu premisele, ci meandrele lucrurilor, nu încărcarea logică a mesajului, ci volutele înţelesului, plutitor, în câteva rânduri doar, de la plauzibil la absurdul flagrant. Cu toată naveta neobosită între nivelurile credibilităţii şi creditabilităţii, aerul major al spunerii se impune, fraza implicând, fără emfază, un capăt al structurărilor domestice şi un altul, evadat teribil din „cuminţenia” primului, aşa cum i se întâmplă lui Antipa, eroul imbricatului Lumea în două zile: „Aprinzi o ţigară. Felicia doarme, respiraţia este calmă, liniştitoare, te aşezi în fotoliul Baroni. Este trecut de miezul nopţii. În marele cosmos ceva s-a schimbat. Să prinzi esenţa acestei schimbări, trecerea întunericului spre lumină. Frigul spre caldură, adâncul spre înalt. Să fii întrebat: de ce? Şi să nu răspunzi.” Iminenţa unui mysterium tremendum este vădită, iar pe Antipa şovăiala de a lua foarte în serios scenariul daimonic din care face, neîndoios, parte, îl va costa viaţa. Între gravitatea problemelor generate de o minte hibridă, jumătate previzibil umană, jumătate barbară şi atitudinea luată se cască o prăpastie ca între cuvânt şi înfăptuire, sau ca între teorie şi practică, iar înzestrarea rarisimă a lui Antipa e trădată, în ochii radicalului Anghel, de un aparent detaliu: că nu merge până la capăt, „nu crede în lucrul lui”. Ceea ce face protagonistul la Albala sună oblomovian, spre deosebire de rolul jucat, cu o autoironie ce-l va pierde, la Dealu Ocna, unul ce aminteşte de entităţile indiscriminabil legate Dr. Jekyll-Mr. Hyde.

Criticii au avertizat asupra naturii dürrenmattiene a farsei tragice, insistând pe ponderea pe care s-ar cuveni s-o aibă gluma în viaţa comunităţii. Nu este vorba de blamarea şi sancţionarea prin crimă a umorului în sensul propus de Anghel, paznic maniac al unidirecţionalităţii, ci de limitele moralităţii, de joaca de-a profetul. Ne amintim de teza lui Jankélévitch, după care continuum-ul ironiei, şi al spiritului farseur, în genere, echivalează cu nebunia morală. Din atare punct de vedere, avem un roman în care un nebun e omorât de un alt nebun. Relativistul, cel imposibil de fixat, sfârşeşte de mâna fixistului înzestrat cu o gândire teleologică, vag asociată cu religioasa mânie a vindictei religioase. Cineva se angajează, fără implicaţii judiciare, să ancheteze bizareria rămasă, evident, fără răspuns, timp de şapte ani, în legătură cu „funcţionarul neantului”, Antipa, anticipator (şi provocator, după unii) de decese, eliminat din „gluma” pusă la cale de o mână ce pare justiţiară, readucătoare de echilibru, fie şi prin calea cea mai brutală. Anchetatorii, Viziru şi Alexandru Ionescu, naratori totodată, căci iau în primire „arhiva” cazului, intră în impas, dar situaţia îi incită, pentru că adevărul fuge de reconstituire pe măsură ce aceasta include mai multe date. Un duh joycean vizitează procedura, tulburând degustătorul de semnificativ doric: „Da, eu adun probe, scrie judecătorul Viziru (caietul cu scoarţe galbene, cifra 3, pe prima pagină albă, restul acoperit cu litere mărunte, grăbite). Prea multe fapte, sunt strivit de fapte, dar nu mă pot opri”. Caleidoscopicul incongruent îşi croieşte partea leului, zădărnicind râvna umană spre omniscienţă: „Dar ce se întâmplă? Văd litere, cuvinte, rânduri. Nu văd însă nici un înţeles. Nimic nu se leagă...”. Se înţelege doar dificultatea iniţierii în viaţa cuiva, în ciuda din ce în ce mai multor resurse de a stoca şi prelucra informaţie. Misterul nu se dă pe mâna unui artifex, ci se revelă după o lege internă, producând, atunci când irupe, cutremure în percepţiile umane, precum nebunia, convertirea sau fanatismul. Naum Capdeaur, preconizat descifrator, este el însuşi iniţiat în subiecte care, oglindindu-se unul în altul, par să nu se mai sfârşească. Priceperea lumii este o ucenicie, cu amendamentul că trebuie evitat epigonismul, asta însemnând că, pentru a rămâne în memorie, discipolul/mărturisitorul trebuie să acţioneze în orizontul trădării în raport cu maestrul sau obiectul descrierii sale.

Vechea lecţie realistă a oglinzii ce captează obiectiv neregularităţile drumului pe care e purtată capătă noi sensuri, funambulescul, grotescul şi fantasticul se găsesc, fatalmente, chiar în suprafaţa oglinzii, precum un virus în secvenţa de iniţializare a unui calculator. Printre vocile convocate la unificarea opiniilor despre Antipa se numără, spre exemplu, şi doi câini, Argus şi Eromanga, primul lăudându-se căţeluşei cu poemul său filosofic Mondo cane, axat pe ideea „asigurării farmecului” prin „echilibrul relativ” între diurn şi nocturn, raţional şi întunecat, „caraghios”, neprimejdios şi aventuros cu potenţial letal. Ucenicul neascultător reia tema, orientând-o spre descripţia socială mai marcată prin „traseele” personajelor, presărate cu detalii despre adaptarea la „vremurile noi” ale comunismului. Tropismele, chinuitoare, de regulă, solicitate de supravieţuirea în proletcultism, analizate cu aparate extraordinar de sensibile la senzorial, sunt sublimate într-o poftă izbăvitoare de înregistrare a vibraţiei ce semnalizează viaţa, orice forme ar lua ea. Alegem un fragment ilustrativ pentru posibilităţile de chirurg de capilarităţi ale lui Bălăiţă tot din romanul care l-a consacrat: „Apa picurând pe caloriferul încins. În odaie, caldură uscată, sufocantă. La intrarea în atelierul bătrânului August pălărierul, pe bucata de perete coşcovit dintre vitrină şi uşă există, încă dinainte de război, o oglindă concavă. Ea măreşte şi deformează, din capul tău face un ou uriaş, crăpăturile adânci, viclene şi caraghioase sunt ochii şi gura ta, coama unsuroasă şi încâlcită de deasupra ta, părul tău, trupul îţi este schilod, labele umflate, palmele uriaşe, braţele subţiri».

Estet „crud” şi clinician îndrăgostit de obiect, George Bălăiţă este un prozator de frecventat, de la care ai ce învăţa cu asupra de măsură, chit că el îţi oferă, ca ghidaj pentru prima lecţie, un ghem fără cuvenitul capăt, într-o cameră nebuloasă plină de colţuri ascuţite, dintr-o regiune bântuită de anomalii climatice şi comporamentale.