Are senzori fini, Eugen Uricaru, pentru a-i detecta artistic pe cei „care nu au emoţii”, deci nu manifestă respect pentru mister, respectiv pentru deţinătorii acestuia, doar eventual pentru a folosi un secret al lor în scopuri infernale. Cât ar cântări un înger (Cartea Românească, 2008) vorbeşte intens şi despre soarta celor fără tresărire în faţa necunoscutului, ei fiind, în consecinţă, capabili de orice, de exemplu de acte torţionare, şi despre viaţa chinuită, la limita de jos a griului, a vulnerabililor cu imaginaţie prinşi de fălcile necomplicate, deci avide, ale primilor, dar mai ales glosează asupra interacţiunii lor. Două moduri de a fi, unul mărturisind ambiţia şi adaptarea, produsul psihismului ca atare putând fi bruta sau dilematicul ce-şi pune, „sartrian”, problema acţiunii sale (aspectul apare, spre pildă, la Preda sau la Buzura), celălalt tânjind după o existenţă „ca o umbră”, în speranţa că efasarea îl va feri de rele în vremuri tulburi ca ale totalitarismului. Până la urmă, adevărul tot cu capul spart umblă, dar prozatorul alege să abordeze „teroarea istoriei” meditativ – deşi avem şi acţiune din belşug, pe paliere temporale diferite – concluzia fiind că masele pot fi actanţii grozăviilor secolului 20, dar, individual, uneori cu totul neaşteptat, destinul schingiuit şi împuţinat social se sublimează până la stadiul imponderabilităţii de „înger”.

Astfel se petrec lucrurile cu Basarab Zapa, inginer topograf instruit la Viena, de felul său din Cernăuţi, descendent al unei familii burgheze unde se presupune că ar înflori, în timpuri normale, cetăţeni devotaţi meseriei, familiei şi sistemului care le dă stabilitate. Dar tulburările generate de bolşevici aduc aventurosul în ceea ce ar fi putut părea radiografiere a spaţiilor confiniere rezultate din destrămarea unui imperiu – ele îl fac pe protagonist prizonier în Siberia, apoi evadat rătăcitor prin Tibetul de unde s-a întors, iniţiat, după trei ani, în oraşul de baştină. Ce anume a dobândit inginerul în Lhasa, sub sentenţiile lui Dorji Lama, constituie un ax narativ fascinant, combinat cu previzibila paranoia exemplificată egal de hitleriţi şi comunişti, până la un final elucidant în ultimele fraze, ce lasă, totuşi, discuţia deschisă asupra unor personaje. De aceea, autorul ne va furniza reîntâlnirea cu diverse chipuri pe care le-am văzut evoluând în Supunerea, romanul din 2006, mărturie crâncenă despre supravieţuirea unei femei, Petra Maier, o „umbră” a istoriei, eliberată, ca gravidă fără tată cunoscut, dintr-un lagăr siberian pentru a-şi relua viaţa în România lui Dej, unde, în modestia ei intelectuală, dar cu toată puritatea unui „suflet simplu”, se înţelege bine cu Basarab Zapa, alt traumatizat al vremii sovietelor. Copilul ei, Cezar, descriptibil, după canoanele actuale, drept sălbatic ori chiar autist, oricum calificat ca entitate care „nu-i de lumea aceasta” de către diverşi – foarte puţini, dată fiind existenţa vegetală a mamei sale – ajunge să facă, tot mai des, călătorii extramundane, excursii, vizibile ca leşinuri, în afara corpului său. În plus, copilul are darul profeţiei, limitat însă: cu toate că lăsa comunităţii impresia de timiditate şi sfioşenie excesive, nu ezita să anticipeze felul cum vor muri unii, comunicându-le aceasta direct, chiar brutal, în faţă. Simetria nu este tezistă, aici intervenind talentul de regizor epic al lui Eugen Uricaru: Basarab Zapa, instruit, fără să-şi dorească, în misterele călugărilor tibetani (învăluirea în întuneric, mersul zburând, indiferenţa la temperaturi extreme), ştie, dar nu poate acţiona, în vreme ce copilul poate, dar, evident, nu are cum să ştie ce grad de manevrabilitate au puterile sale neobişnuite, extramundane.

Totul se complică prin apariţia omului sistemului represiv, Neculai Crăciun, erijat în protector al femeii şi al ciudatei ei progenituri, în fapt executând o misiune specifică a Securităţii, de „detensionare a pericolelor potenţiale”, având în vedere că Petra Maier făcea parte din trecutul liderului comunist Todor Grancea, un om înzestrat, din belşug, cu toate calităţile impunerii pe noua scară socială: stăpânire de sine, voluntarism cumpătat, abilităţi de răbdător ce-şi construieşte ascensiunea. El beneficiază de o portretizare memorabilă, compusă din aşchii răspândite pe tot traseul romanului, iar predicţia lui Cezar în ce-l priveşte ne devoalează modelul autohton real: „O să moară împuşcat şi nimănui n-o să-i pese de el. Va fi împuşcat de cei în care are cea mai mare încredere. Iar cei de care se teme, îl vor plânge”. Pe de altă parte, Neculai Crăciun manifestă şi el curiozitatea preaomenească (ca ins ce trebuia să cureţe energic trecutul lui Grancea, pentru că, spre deosebire de viitor, trecutul e plin de surprize, şi, subsecvent, interpretabil), situaţie în care aude: „Tu? Dar ţi-am spus. Tu n-o să mori. Tu nu ai moarte. Cum alţii n-au umbră. De aia nici nu intri în biserică”.

Cartea poate fi citită de către generaţia tânără ca un adjuvant la lecţiile de istorie care administrează, la capitolul comunism, nişte liste ale oprobiului, ceva statistici, dar nu au capacitatea, prin natura demersului didactic, să capteze palpitul unor întâmplări, la urma urmelor recente, aşadar cu reverberaţii durabile în mentalul părinţilor. Câteva expresii emanate de Moscova au generat fapte abominabile, au devenit legi ce trebuiau respectate dar care nu puteau fi cunoscute, au transformat suflete, ori prin „maşina de tocat” funcţionând la propriu, ori prin raportare la spectrul ei, ceea ce deforma încă mai pervers. Un activist, unul dintre „ilegalişti”, se rosteşte net învăţăceilor, printre care şi Crăciun: „Misiunea voastră este să transformaţi împrejurimile în împrejmuiri iar împrejurările în necesităţi obiective”. Astfel echipat ideologic, omul de încredere al regimului îl arestează pe bătrânul, acum, Basarab Zapa, cunoscătorul (curtat, inutil, pentru victoria „lor”, de secunzii lui Himmler, suspectat de comunişti doar pentru că era un marginal ce vindea sticle, dar care, esenţial, se dovedea legat de Petra Maier şi de fiul ei „paranormal”) unor lucruri care i-ar fi dat posibilitatea să scape, fizic, de bătaie, umilinţă şi moarte. E un prilej pentru „omul nou”, comunist, să reflecteze, în felul său, ca unul care îi auzise pe ciocli, la înmormântarea fostului inginer, că sicriul dă impresia că este gol (Cezar, înainte să plece definitiv din trupul de adolescent, a comentat: „Nu e gol, doar nu atârnă. Poate să spună cineva cât ar cântări un înger?”). Gândul final emis de Crăciun, executantul, fidelul şi arma statului poliţienesc împlineşte ideaţia unui roman răvăşitor despre individ, determinaţiile sale şi un segment al istoriei României: ”Între atâtea lucruri sigure pe care le ştia se strecurase pe nesimţite o singură îndoială. Dacă nefericitul acela de Basarab, un cerşetor, un vagabond pe această lume, a hotărât să moară şi nu-l lase să afle secretul pe care îl avea, înseamnă că exista ceva pe lume pentru care merita să mori, Sunt multe lucruri pentru care oamenii sunt în stare să ucidă. Dar să existe ceva pentru care mai bine alegi să mori decât să-l spui?”.