Subtil şi mordant, dibuitor, mai ales, de efecte burleşti mereu surprinzătoare, Horia Gârbea este un versatil prin excelenţă, stilisticeşte vorbind. Ar putea da impresia, înşelătoare, că elaborează uşor, din moment ce roteşte genurile şi pare neobosit, dar fraza sa poartă toate însemnele acelor vechi şi sfinte reguli clasice, care cer mereu refacere, rescriere, până la eliminarea oricărui surplus. Ne-am dori să vedem mai mulţi prozatori de azi dotaţi cu asemenea autocontrol, deşi, de regulă, întâlnim pletorici şi redundanţi, cu atât mai mândri de ei cu cât textele lor obositoare le par emanaţia unui mare efort cognitiv. Sincer, prefer alegreţea din Fratele mai mare al lui Kalaşnikov (Limes, 2010), unde Gârbea scoate câteva jerbe umoristice irezistibile, cuplate, cum îi este felul, cu nişte piste meditative tulburătoare.

Primul aspect frapant în privirea aruncată de autor lumii este acuitatea, tradusă în amănuntul expresiv şi neiertător. Nu există nici un indiciu despre cum l-ai putea trişa pe un astfel de monitor, situat mereu în unghiul potrivit, chiar dacă îşi furnizează, în atare mod, imagini greu suportabile, subîntinse de moravuri pestilenţiale. Textul liminar, intitulat Articolul 96, nu are nici el mari dimensiuni, dar are suficientă forţă de a funcţiona ca un microfilm despre viaţa politică generică şi despre corespondentul ei social din România de azi. Dincolo de hazul nebun din analogii şi situaţii, unde parcă zăreşti un hibrid Buster Keaton – Mr. Bean, se conturează peisajul ameţitor al năravurilor care au dus această ţară pe culmile recunoşterii mondiale, în sensul nedorit. Un ministru neruşinat şi totuşi stângaci intră într-un joc erotic ieftin, din care este extras destul de brutal pentru a fi convocat de preşedintele patriei, împreună cu alţi demnitari, toţi demni de o galerie a patibularului, la o şedinţă cu o miză probabil epocală, cum sunt destule pe la noi. Trebuia făcut un plan în legătură cu apropierea de o civilizaţie extraterestră, apărută lângă un sat sub forma unei tăcute şi aparent nelocuite aeronave. Insolita postură a înalţilor oficiali e (încă) un prilej pentru a zări motorul care propulsează toate aceste sensibilităţi virtuale: lăcomia.

Prezenţa, de altfel efemeră, a semnelor aliene nu trezeşte decât apetitul de a stoarce sute de miliarde, într-un mod nu foarte clar, dar evident dezirabil. Intră în scenă şi un magnat de presă, Cozian Pîndaru, fost Ilie Gîlman, „un şobolan corcit cu o caracatiţă” care pricepuse un singur lucru de bază, anume că „e mai sigur să-i prosteşti pe alţii decât să te pui în slujba lor”. Cu infinit cinism, el îşi manipulează publicul său fidel, pe care îl ştie format din „tîmpiţi”, ferindu-se cu grijă să salte nivelul, de teama pierderii afacerii egalmente oneroase şi scârboase. Portretul său e în aqua forte, ca de obicei: „Nu avea teorii. Găselniţele îi veneau dintr-un proces raţional obscur, o fierbere de magmă ca o zacuscă de gânduri inexprimabile. Din când în când, câte un jet ţâşnea din colcăială şi nimerea la fix. Aşa ajunsese să aibă fani şi chiar amante, ceea ce, la făptura lui, era remarcabil”. Personajul suprem îţi dă senzaţia uneori de „urangutan”, alteori de „trilobit”. Ministrul evocat anterior, excedat de băutură, antren şi farmecele tarifate ale femeii de consum, recent părăsită de un fotbalist, are un moment de impas, descris într-un cumplit spot de ironie: „îl durea coşul pieptului şi simţi că se întunecă asemeni poetului pe care el nu-l citise şi în urma căruia creştea timpul”. Lumea înfăţişată este simultan ruginită şi animată, epileptic, de pulsiuni belicoase şi vindicative, care ne duc, inevitabil, cu gândul la Ţiganiada. Asta atunci când figurile şi habitatul lor nu ne cheamă în minte pe Hieronymus Bosch.

Alte scene ne dezvăluie, tot printr-o cameră de luat vederi, utilizată de un om cu serioasă şcoală comportamentistă, finitudinea umană în cadrul relaţiei chinuite cu Divinitatea. Greu de uitat felul în care matinalul înalt prelat solicită o întrevedere la biroul foarte înaltului politician, prilej, pentru prozator, de simetrii şi antinomii diverse, pe un spaţiu sintactic redus cu bună ştiinţă: „La prima oră a dimineţii, vocea cântată a reprezentatului Celui de Sus îi inducea un somn imens primului bărbat. Ar fi vrut să se întindă şi să caşte, oricum nu înţelesese nimic din speţă, mai ales că frazele erau muiate într-o agheasmă subţire de arhaisme sfinte şi pilde biblice pe care prezidentul, educat în ateism, nu le pricepea. Chestia cu Dumnezeu şi Cezarul o pricepuse cu oarecare caznă a minţii matinal confuze, dar cine era Mammona nu se prinsese. Înţelesese iniţial: Madonna”.

Contrapunctic, o povestire-parabolă se numeşte Îndreptări şi e centrată pe un fenomen de metanoia: un stareţ ultrarăzbătător, Avacum, asigură prosperitatea unei mânăstiri de unde cumpăra vin însuşi împăratul, plătind în aur, dar are obiceiuri lumeşti. Mai uită de canoane, poate din cauza relaţiei cu vinul, slujeşte rar şi lacunar pentru că ştiinţa i-a fost umbrită de cronofagele trebi administrative, dar percepe şi o taxă de la săracii şi nenorociţii care-şi ştiau locul şi îşi dădeau obolul sfintei biserici. Un nou-venit refuză să respecte aranjamentele, se aşază să primească pomană pe locul cel mai bun, refuză, de asemenea, să dea părinteleui chelar ceea ce strânsese, în schimb insistă să-l vadă pe Avacum. Admonestat de acesta şi expediat, străinul îl aruncă pe stareţ în asemenea suferinţe, încât, rechemat, cu aura destul de vizibilă, binecuvântează, răul dispare, sub îndemnul: „Şi să ştii că nu e drept să iei dăjdii de la cei urgisiţi”. Arătând cum păcătosul pleacă, după aceea, singur într-o chilie de piatră, să se roage, departe de lume, Horia Gârbea ni se prezintă şi ca prozator ce ştie să creeze atmosferă şi să potenţeze misterul cu o rară delicateţe. Ai zice că e altă persoană decât aceea care a creat câteva profiluri corozive de puternici ai zilei sau decât aceea care parafrazează eminesciana Scrisoare a III-a, mai precis episodul dramatizabil al dialogului cu invadatorul, sau care parodiază Povestea unui om leneş.

În acelaşi timp, fiorul absurdului, vecin uşă-n uşă cu tragicul, vizitează acest imaginar de om contemporan educat, trăitor printre franjuri de filme şi scenarii ce repetă, la infinit, aceeaşi nedumerire în faţa entropiei umane, sintetizate într-o peliculă celebră cu Robert de Niro: „Tata a plecat la război. Era un om timid şi neîndemânatic, iubind muzica. Ştiam că nu va rezista mult. O ştia şi el. Aşa a şi fost. După numai câteva zile, vietnamezii l-au făcut prizonier. L-au pus să joace ruleta rusească. Tata era un om foarte ghinionist. La a doua sau a treia încercare, în dreptul ţevii s-a nimerit lăcaşul cu glonţ. A tras şi glonţul i-a străbătut capul. Când s-a întors din război, tata mi-a arătat glonţul acela”.

Indiferent de registrul ales, Horia Gârbea îşi menţine prospeţimea problematizantă, evoluează public şi scriptic doar cu un tonus care ne stârneşte o cordială invidie, cum o ai pentru cineva care ştie realmente să scrie şi nu o face cu răutate, ci în virtutea unui intratabil simţ meliorist.