Poveste din Bucovina

Din motivul dimensiunii impozante şi prin stăruinţa asupra tuturor detaliilor de ordin psihologic, Când ne vom întoarce (Limes, 2010) ar putea părea un roman stufos, dar Radu Mareş este un atent şi versat constructor, reuşind să descompună fiecare mişcare sufletească fără să cadă în pedanterie. Spun că este o reuşită epică întrucât tipul de scriitorică dorică practicat tinde să aglutineze puzderie de nuanţe înainte să coaguleze o faptă, de regulă implicând riscul extenuării cititorului, însă aici precizările multiple asupra cronotopului au o logică „nemţească”, contaminată, parcă, de rânduielile persistente în setting-ul poveştii de pe vremea imperiului austriac. Foarte tânărul agronom Gavril M., un produs complex şi curios al educaţiei spartane combinate cu idealismul, vine să-şi ia în primire ferma la care fusese numit administrator, trăind, deşi crunt de scurt, şi povestea de dragoste a vieţii lui în această margine de lume, practic cel mai nordic teren cultivat de pe teritoriul Regatului României. De aceea, unul dintre „personajele” întâistătătoare este chiar Bucovina, tărâm al tradiţiilor conservate până în marginea rigidităţii şi al unei dignităţi tipice spaţiilor confiniere. Avem un veritabil elogiu al unei zone puţin cunoscute de regăţeni, misterioasă aproape, învăluită într-o poezie aspră, pentru că prozatorul se dovedeşte cât se poate de sceptic în privinţa revărsărilor lirice, preferând notaţia comportamentistă patetismului de orice fel. Ritmurile vieţii sunt atât de adânc imprimate în regulile cuvântului dat şi ale disciplinei, în general, încât nu ar surveni nici o întâmplare, nici un moment insolit nu ar mişca peisajul încremenit în cultura temeiniciei, dacă timpul nu ar dovedi că nu mai are răbdare.

Suntem la jumătatea anilor ’30, când bunele întocmiri sociale şi economice prindeau să dea impresia unei stabilităţi după care tânjise atâta vreme ţara, doar că tihna lucrativă a celor mai mulţi, ca şi elanurile câtorva, printre care protagonistul, vor fi tulburate de expansiunea fenomenului legionar, adus în carte din unghiul represaliilor pe care şi le-a atras. Background-ul istoric, discret creionat, presează totuşi asupra destinelor, funcţionând ca o ameninţare difuză, care se va actualiza la sfârşitul romanului, cu câteva morţi violente. Printre semnalele parcă estompate date de pulsiunile istoriei care-şi lua avânt pentru o isterie fără precedent, asistăm la înfiriparea unei poveşti de dragoste de neuitat, expurgată şi ea de valuri emoţionale sau clocotiri iraţionale. Mecanismele prin care se descrie progresia lentă, dar irepresibilă, la început aproape ininteligibilă – atât de austeră este, de străină de impuritate – ne amintesc de arta lui Slavici, cel atât de meticulos în surprinderea gesturilor şi mişcărilor aparent fără noimă care acţionează sinergic în conturarea a ceea ce se numeşte, îndeobşte, dragoste, care apare nu în vreun fel romantic, gen coup de foudre, ci anevoios, poticnit, în conformitate cu firea aşezată a unor oameni educaţi cu frica lui Dumnezeu. Paginile, deloc puţine, dedicate apropierii lui Gavril M. de Katria, o şi mai tânără învăţătoare, mixtură ucraineano-germană decisă să-şi câştige existenţa pe cont propriu, deşi avea alternative asigurate prin soliditatea economică a familiei, se cuvin menţionate printre cele mai subtile din epica noastră de astăzi. Cele nespuse, abia ghicite, jumătăţile de gest făcute sub cerul vitros al Bucovinei, când îngheţate, când secetoase până la decolorarea peisajului, îşi adjudecă partea leului şi reprezintă un eşantion absolut serios pentru dosarul în constituire al romanului nostrum psihologic.

Totul se desfăşoară sub zodia lui „nu se ştie cum”, prin decizia destinului care, de asemenea tainic, îi va scoate pe eroi din scenă, ca şi pe prietenii lor, luându-le viaţa şi, mai ales, visurile, de a căror existenţă nu te iartă nimeni. Fuga de efecte e vădită peste tot, miza rămânând constant simplitatea percutantă, deliberat „cenuşie”: “Cu ce-o cucerise, de fapt? A cuceri... Citise undeva, într-un roman, expresia asta şi-o reţinuse. Era despre cum se instituie apropierea dintre un băiat şi o fată. Nu era totuşi deloc sigură că, în ce-o priveşte, fusese o asemenea cucerire. Când, într-o zi, mama încercă s-o descoase, ridicase din umeri. Cum poţi să spui că-ţi face curte un «băiat», care nici măcar nu ţi-a sărutat mâna vreodată, nici nu te-a atins? Şi care, în schimb, se oferă doar să se mărturisească de parcă, întâi de toate, ea ar trebui să afle absolut totul despre viaţa lui de până atunci, despre livada lui, despre cele două surori din satul de sub munte şi încă despre alte persoane ciudate care parcă erau armata lui, cea cu care se realizase şi cucerirera ei, până la urmă”. În prim plan se află nu faptele, ci reţinerile, dinamismului îi este preferată o enumerare lentă de stări nedefinite, de o imprecizie care generează un lirism paradoxal, construit din antisentimentalism şi pudori ancestrale. Cuplul înfăţişat aici are ceva din stranietatea tandemurilor din cărţile sfinte sau, în principiu, parabolice, cu o gestică hieratică, cu o asumare „bătrânească” a vorbelor şi, mai ales, cu multe tăceri semnificative. În rest, vorbesc descrierile minuţioase – conacul care este, de fapt, sediul fermei de pe malul Nistrului, la graniţa cu Polonia, şi gospodăria părinţilor Katriei benefiziază de ochiul picturalizant al lui Radu Mareş, adevărat virtuoz când vine vorba de materialitatea volumelor şi impactul lor asupra sufletelor.

Ca în orice „discurs” despre anumite confinii, românul generic nu are o imagine invidiabilă. Când e în discuţie, de pildă, o pădure furată, un Suhoverschi din familia fetei izbucneşte: „Şi cine are datoria să păzească proprietăţile statului? Nu românii? Eu însă te întreb numai atât: la ce le-a trebuit lor, românilor, ţara asta, dacă nu se pricep şi nici nu le trece prin cap s-o administreze ca lumea? De ce nu se duc dracului să lase pământul ăsta cui ştie ce să facă cu el? Asta să-mi spui mie!”. Altcineva admite că verbele cele mai potrivite cu firea românului sunt a fura şi a minţi. Tensiunile mocnite dintre neamuri, bine ţinute însă în frâu de educaţia cazonă, în cele mai multe cazuri, dar şi de credinţă, au parte de o prezentare obiectivă, fără parti-pris-uri şi fără inflamări patriotarde. De aceea, impresia de „cronică” e foarte puternică, temei convieţuirii, sensibilă dintotdeauna în agitata noastră istorie, alocându-i-se spaţii generoase, şi acelea curăţate de orice posibilitate a puseului evocator sau nostalgic. Doar finalul tragic aduce un fior prin gura unuia care i-a cunoscut pe tinerii răpuşi de gloanţe, ca bănuiţi a fi legionari: „Am îngenuncheat lângă prag, printre babele care s-au înghesuit să-mi facă loc. Dar eram cu ochii uscaţi şi cu sufletul îngheţat. Spune şi tu, de la cine să fi sperat că ne va veni totuşi salvarea? Dar va veni?”. Când ne vom întoarce se numără, prin omogenitate şi simţul nuanţelor, ca şi prin imaginea de front unde cele logice intră în conflict cu cele iraţionale de pe lumea aceasta, printre cele mai valoroase romane din ultimul timp.