Metafora lichidă ce guvernează proaspătul volum de versuri al lui Ion Pop, În faţa mării (Limes, 2011) implică, la un capăt, fluxul şovăielnic, în acord cu tropismele vitalităţii unui om care şi-a trăit viaţa mai ales citind, iar la celălalt ideea de reflux sigur, corelat cu melancolia celui nevoit să descopere că este, deja, septuagenar. Mânuitor al unei „gramatici târzii” şi îndrăgostit, în consecinţă, de o ”mare interioară”, poetul exhibă clivajul sufletesc specific naturilor locuite de daimonul instigator la reverii dinamice: „Am crezut că, privind marea calmă / pe linia orizontului, în ziua bună / ce se cunoaşte, cum ştim, de dimineaţă, / mă voi umple şi eu de pace. // Dar nu şi nu, imaginaţia barocă / nu vrea să stea cuminte, pretinzând / că ceea ce văd eu în zare / e numai o linie trasă / sub socoteli cereşti, sub ceva unde / nu ştiu ce se adună, se scade, / cu nu ştiu ce şi din nu ştiu ce”. Aparenţele înşelătoare, mereu chemătoare de instanţe biblice, alimentează ductusul liric, în mod constant, cu o nelinişte inalienabilă, echivalată cu o „împunsătură în inimă”, câtă vreme invitantul nume Golfo Paradiso îi cheamă în minte un alt golf, tot loc de odihnă, cu verdeaţă, cel fără scârbă şi suspinare. Ambele locuri de retragere sunt bogate în pini, chiparoşi şi agave, până la a sugera că eul are, orice s-ar zice, blândul său dublu dendromorf.

Figuraţia meridională nu constituie, totuşi, decât un strat din acumularea mai mult sau mai puţin haotică numită, îndeobşte, existenţă, pentru că peisajele străbătute, indiferent de meridiane, şi acelea lăuntrice, au aceeaşi configuraţie, una generatoare de dulce suferinţă, ca şi cum ai vorbi de un nostos indecidabil: „Am călătorit foarte mult, iată, / putem să ne mai şi oprim / în această neaşteptată muzică. / Am călătorit mult, am obosit mult, / mai grele ne-au fost inimile decât bagajele”. Totul oboseşte, inclusiv amintirea tatălui care a trecut Pragul fără să vadă marea atât de thomasmannian sugestivă pentru fiu, după cum totul ar putea fi izbăvit prin scris, mai precis prin instalarea în acea stază care permite privilegiul suprem – contemplarea lumii. Cutreierând plajele Liguriei, impregnat de starea elegiacă a fluxului repede retractil, poetul se dedă risipei asociative, într-o ingenioasă parafrază eminesciană, colorată, aparent surprinzător, de o candidă ironie: ”Iar când câte-o stea, zice, / i se oglindeşte-n ape, / ea face doar un gest formal, / de protocolară compasiune. / Aşadar, o altă, foarte slabă, consolare, / căci, de fapt, ea, steaua, / nu se va uda niciodată.” Cum marea poartă în ea ideea de infinit, e bună conducătoare de stări patetice, precum, mai ales, tânjirea, a cărei faţă etern răvăşită poartă, pentru suportabilitate, măşti culturale. Palimpsestul inerent cuprinde imaginile cuibărite cel mai adânc în memoria poetului-critic: „Ca în mişcate fotografii / îmi pare că văd corabia beată, clătinându-se / printre pacheboturile din Valéry Larbaud şi din Minulescu. / Iar şi mai departe, pot bănui / chiar ce zărea Puccini prin ochii / Madamei Butterfly pândind, / într-o stampă de Hokusai, / pavilionul yankeului Pinkerton.”

Suntem, evident, departe de a fi ieşit din impasul interpretativ în privinţa rolului mării: cură sau agent al tulburării? Am zice, probabil, pharmakon, dacă acest răspuns n-ar fi prea la-ndemână, întrucât simpla lui menţionare nu acoperă zona cvasi-infinită de infranuanţe create de monotonia valurilor, sub care se ghiceşte suflul zdrobitor al unei fiinţe cât Pământul. În grija acestei entităţi se lasă şi scriitorul, intuind că o altă şansă de tutelă nu are şi că, oricum, a fi covârşit e starea, în cele din urmă, a oricărei creaturi gânditoare. Invocarea se produce în tonurile modeste cerute de o rugăciune: „Oricum, mare, / în ora aceasta, a refluxului meu, / te rog să-ţi aduci aminte / de ruda ta de pământ, săracă. / Mă încred în tine, în buna ta memorie, / a ta, care eşti mai toată cer şi ştii probabil / aproape tot ce se petrece / în mintea lui Dumnezeu. // Adu-ţi aminte şi de mine, mare, / nu mă uita, mare”. Fragilitatea, cerând sprijinul metafizic, îşi doreşte, în fapt, dăinuirea, ca o revanşă a categoriei „secundarului”. Căci ce este omul care depăşeşte condiţia gasteropodică, orientată exclusiv sexual, şi accede la creaţie, oricum copia palidă a Creaţiunii? Nu este altceva decât o bună ilustrare a secundarităţii în raport cu elementalul, cu ritmurile cosmice, care dictează inclusiv tălăzuirea din faţa Genovei.

Visul de curăţare interioară, de despodobire, prevalează, iar modelul revenirii la cele simple e de căutat tot la presocratici, şi nu la agitaţii care s-au instalat în luciferism, umplând lumea de damnaţi precoce şi de destine cutremurătoare. Într-o zi cu mare mohorâtă, gândul se dezvoltă parcă mai armonios, îndemnând la revizuiri foarte probabil amânate: „Să nu citeşti nici poeme / romantic-lugubre, ori simbolist-decadente. / Fă ordine-n tine, deretică. Numără / încă şi încă o dată, / foarte încet şi foarte atent, cele patru, antice, elemente. / Până ce vei ajunge / la râvnita, de mult, limpezime. / Nici o influenţă. Vei crede, poate, / măcar o dată, / că lumea începe / cu lumina din tine.” Recunoaştem, aici, atât arhetipul apolinismului, cât şi anarhetipul culturii împovărătoare, faustice, producătoare de complicaţii insurmontabile. Fii, măcar la vârsta experienţei, tu însuţi, pare să-şi spună poetul, marea fiind potrivită pe post de memento, dar şi de lamento. Unele operaţiuni, printre care şi aceea anevoioasă, impredictibilă, a scrisului, sunt transferate înţelepciunii mării, căci este mai veche şi mai inventivă. Poemul, intitulat chiar Procură, merită citat şi ca artă poetică, şi ca autoportret eliptic, şi, nu în ultimul rând, ca expresie generică a raportului dintre categoriile lumii: „Astăzi n-am fost în stare să scriu / decât o jumătate de poezie, / deşi obsesia mea / cred că era întreagă. / dacă m-ar întreba acum cineva / care a fost acea obsesie, / degeaba m-ar întreba. // Într-un rar moment de modestie, / am fost convins că marea o poate mai expresiv formula. / Am lăsat-o, aşadar, să se descurce, şi o las în continuare / să-şi facă treaba / cum ştie ea mai bine”.

În faţa mării e cartea unui cărturar îndemnat să-şi comprime erudiţia şi, câteodată, chiar s-o suprime, în numele unui ideal clasicizant. Iop Pop ni se arată, şi aici, un căutător cu mari pudori existenţiale, împătimit al adevărului măcar în ordine expresivă, deşi cunoaşte extrem de bine faptul că la el, la acel adevăr revelator, cum spune Blaga, muritorii nu au, principial, acces.