Măsurând, conform titlului, Rezilienţă de Lelia Trocan (Craiova, Editura Sitech, 2011, 323 p.), resursele sufletului în raport cu diverse şocuri, traume sau atrocităţi, această carte hibribă, parte roman, parte raport despre evanescenţa unor categorii sociale, intră, simultan, în două serii citabile. Ea contează, artisticeşte, în zona concatenărilor narative care schimbă fluent registrele expresivităţii, dar şi documentaristic, întrucât ne imersează în infernul instaurat de comunismul românesc şi în avatarurile sale. Familia autoarei, aparţinând “exploatatorilor” poporului, a fost rarefiată cu sistemă, unii dintre membrii ei făcând un fel de tur al ororilor prin locurile de detenţie - practic, designate exterminării - ale anilor 50 (Craiova, Piteşti, Jilava, Sighet, Baia-Sprie, Vadul-Secuiesc, Aiud, Salcia, Periprava). Mărturisitoarea refuză ductusul vindicativ ori tensionarea anatemizantă, cel puţin pentru că ştie, din copilăria-i fioros sărăcită de ciuma roşie, faptul că doar comportamentul creştin are o şansă în confruntarea cu bătăile care transformă femei şi copii în carne sângerândă, caşexică, anomică. Rândurile cele mai bulversante se referă la deportarea în Bărăgan, episod cvasi-incredibil, în ordinea monstruozităţii, al istoriei recente, despre care care s-au scris destule, dar nu suficiente lucruri cât aceasta să intre în albia unei logici simple, de tipul cine a făcut posibile asemenea umiliri ale aproapelui? Trocanii, menţionaţi de secole în nordul Mehedinţiului, atestă, fără să-şi fi dorit ordalia, acea fibră supravieţuitoare ce sfidează implacabilitatea decretată medical, recte iminenţa morţii, funcţionând expiatoriu.

Autoarea va trebui să străbată, după prăbuşirea violentă de regim din 1989, şi drumul birocratic al recuperării propriului fiu minor, răpit în circumstanţe bizare, destul de consistente însă în probe care să ateste că stirpea care a dat luptători anticomunişti precum Nae Trocan (unchiul prozatoarei) nu poate fi pe placul unor nou-iviţi ce urăsc dosarele care i-ar compromite prin simpla comparaţie. În acest punct, Lelia Trocan, acum în calitate de contemporan, şi nu de evocator de grozăvii, este necruţătoare, rămânând la fel de decentă în dicţiunea de om nedreptăţit: “Noua «aristocraţie» are vile, maşini, devize, dar nu are «pedigriu». S-a născut în şanţ, ca orice potaie. Lecţiile de cultură şi civilizaţie le-a prins din zbor, de pe maidan, în perioada de rut a dulăilor. Din «migrare» s-au ales cu medalii, diplome, «titluri»...Şamponaţi, periaţi, parfumaţi, s-au întors cu zgărzi sclipitoare şi aere dispreţuitoare...După prima ploaie miroseau iarăşi a loc viran”.