Fiindcă soarta sa critică, de care este răspunzătoare şi discreţia-i funciară, nu prea se cunoaşte, ar fi, poate, necesar să revedem câteva biografeme relevante ale lui Gelu Ionescu, imposibil de evitat, am zice, atunci când comentăm un volum, dedicat amintirii lui Matei Călinescu, cu titlu care, oricum a-i da-o, te intrigă - Târziu, de departe... (Cartea Românească, 2012). De ce târziu? Pentru că ceea ce parcurgem aici se constituie într-o succesiune de reacţii la cărţi apărute uneori la ani buni înainte. De ce acest de departe? Pentru că autorul a decis să părăsească România în 1982, pentru a deveni, la scurt timp, o voce distinctă la Radio Europa Liberă din München, oraşul-casă şi în momentul intervenţiei noastre. Vorbim de o veritabilă competenţă în literatura universală şi comparată, recomandată de însuşi Tudor Vianu, în anii ‘60, de un specialist în Eugen Ionescu, şi, printre altele, de cel care s-a ocupat, la Heidelberg, cea mai veche universitate germană, în intervalul 1995-2002, de predarea românisticii. Pornind chiar de la dedicaţie, ca între „desţăraţi”, Gelu Ionescu e sensibil, evident, la destinele care nu ar fi fost frânte în ţară, dacă istoria ar fi mers pe un făgaş organic, adică fără molohul comunist. El însuşi, monograf al autorului Cântăreţei chele, prin 1972-1973, a trebuit să aştepte până după evenimentele din decembrie 1989 pentru a-şi vedea opera publicată, cu genericul Anatomia unei negaţii. Când meditează la cartea din 2006 a lui Matei Călinescu, Eugčne Ionesco, teme identitare ţi existentiale, fiind de acord că piese precum Omul cu valize şi Călătorie în lumea morţilor au fost subevaluate de interpretanţi, exprimă un lucru destul de greu prizabil de criticii tineri, în sensul recunoaşterii unui congener: „... e textul cel mai interesant şi adânc din câte exegeze am citit”. Motivaţiile nu lipsesc, ţinând de periodizarea propusă pentru opera dramatică: începuturile redevabile ductus-ului avangardist, faza mediană în care temele existenţiale domină, urmând perioada „realismului oniric”. Un alt element de vecinătate între cei doi pasionaţi de dramaturgia franco-românului (construcţia sintagmei corespunde, cum ştim, părerii despre apartenenţa sa unei anumite culturi, şi anume aceleia care l-a propulsat în rândurile Academiei sale) se verifică în aserţiunea că Ionesco însuşi este cel mai bun comentator al propriei opere, aşadar el s-ar cuveni doar ascultat. Reprezentările scenice stau mărturie.

Revenim la subiectul delicat al expatriatului rămas patriot, pentru a sublinia modul cald în care este văzută Enciclopedia exilului literar românesc a lui Florin Manolescu, unde nume precum Mircea Eliade, Bazil Munteanu, Eugen Coşeriu, Alexandru Ciorănescu, Alexandru Busuioceanu, Eugen Lozovan, Sever Pop, Grigore Nandriş, Emil Turdeanu sau filosofi ca Ştefan Lupaşcu ne indică tot atâtea pierderi pentru noi. Atunci când se discută, la mioritici, despre diasporă, într-un amestec, din păcate greu discernabil, de poziţii ştiinţifice şi escorte ale poliţiei politice comuniste, se pierde din vedere, în general, drama aceluia departe de ţară, care află, filtrat, deformat sau deloc, ceva despre formele receptării sale. Cine abordează bagatelizant tema literatura şi totalitarismul, crezând că o creaţie se naşte pentru sine, nu cunoaşte sau nu doreşte să afle contorsunile unui desţărat. De aceea mi se pare absolut emoţionat, chit că nu rezultă din concatenarea semantică, felul în care, evocându-se avatarurile expresivităţii româneşti în alte spaţii, este arătată distanţarea (ne)voită menţionată şi în titlul opului: „În paranteză fie spus, am aflat şi eu de câteva recenzii la cărţile mele de care nu aveam habar”. Referinţa este, în contiuare, Enciclopedia..., de unde apar şi alte nume care, cine ştie, ar fi avut alte cariere în ţara de origine, şi, după părerea mea, ar trebui explicitate, în tratatele de literatură şi de istorie, ca, de altfel, în orice demers orientat spre axiologie, cauzele provocatoare de „divorţuri” ale unor personalităţi de ţara de baştină. Esenţa, chinuitoare, a problemei cu pricina, consistă în asimetria între detaliile, incriminante la adresa autorităţilor comuniste, ale mărturiilor exilaţilor, şi imunitatea insolentă afişată de cei care au instrumentat privarea României de multe valori. Să mai adăugăm câteva astfel de staturi silite la o dublă viaţă? - Toma Pavel, Virgil Nemoianu, Sorin Alexandrescu, George Banu, Mihai Spăriosu, I. P. Culianu, Sanda Golopenţia sau M. Manoliu-Manea.

Toate observaţiile lui Gelu Ionescu sunt pătrunzătoare, exacte, ba chiar încărcate cu un soi de mecanism al scrupulei care îl face, unoeri, să fie excesiv de precaut, ca, de pildă, atunci când se scuză, la analizarea romanului lui Dinu Pillat, Aşteptând ceasul de apoi, în felul următor, aspect greu de întâlnit în alegria terminologică de astăzi: „După un început «medelenizant» (să fiu iertat pentru inventarea acestui adjectiv dubios)[...]”. În altă parte, aduce sub lupă cartea lui Ion Ianoşi despre Thomas Mann, pentru a preciza: „...am trecut la citirea monografiei, lectură care a durat vreo patru zile, puţin faţă de cât de mocăit am fost şi sunt când citesc”. Dintr-un număr de pagini respiră o stilistică „retro”: „Îmi închipui că Petru Cimpoeşu [se discută Christina Domestica şi Vânătorii de suflete - n. n.] a bine-ştiut că romanul său este adresat, în totalitate, unui public avizat, iar nu marelui public”. Atunci când laudă, entuziasmul său e contaminant, mai ales pentru că argumentele curg în cascadă, totdeauna ranforsate cu trimiteri atent verificate. Este cazul, spre exemplu, Ilenei Gregori, cu Ştim noi cine a fost Eminescu?, sau al lui Florin Ţurcanu, cu Mircea Eliade. Prizonierul istoriei. Autorul poate fi şi nemilos în verdicte, mânuind cu egală pricepere epitetul sec ori ironia fină. O mostră: „Cartea Alexandrei Laignel-Lavastine, Cioran, Eliade, Ionesco: Uitarea fascismului. Trei intelectuali români în vâltoarea secolului, atât prin premisele sale, cât şi prin concluziile sale, la fel de aberante, a întunecat o seamă de date şi de idei care meritau o altfel de atenţie”. Încă una, când se explorează romanul Supleantul al lui Petru Popescu: „El crede şi spune că scrie «cinematografic»; ar avea dreptate, dar nu ştim la care... cinematograf se referă. Nu cred că la acela al lui Fellini sau Ingmar Bergman, dar la acela hollywoodian de serie B, probabil că da. Ar fi o nedreptate să nu recunoaştem că el stăpâneşte tehnica acestui gen”.

O serie de consideraţii acablante, subtile şi empatice, sunt consacrate lui Livius Ciocârlie şi lui Alexandru George, lui Mircea Martin şi lui Eugen Negrici. Ultimul îi provoacă un potop de întrebări: „Copleşiţi de egotism, nu suntem în stare să ne asumăm destinul unor personaje mai «grele» decât panicile noastre? Ne era teamă că tragedia ce ar incendia soarta eroilor noştri, căci cum s-ar fi putut scrie despre altceva decât despre tragediile acelor ani, ar fi putut să atragă, ca o superstiţie, tragedia şi peste noi, autorii? Vine asta din inconştientul colectiv? Din destin? Din slăbiciune de caracter? Ţin toate acestea de dez-iluziile pe care ni le provoacă o parte a literaturii române lungă de o jumătate de veac, ani în care valorile au gemut şi libertăţile s-au furişat la umbra fricii? Eugen Negrici, în cartea sa cu iluzii ne îndeamnă să le pierdem...”.

Târziu, de departe... este un document preţios, expresiv, de mare probitate ştiinţifică şi umană, un reper de stil al abordării problemelor spinoase, îmbujorat, aproape insesizabil, de suferinţele celui trăitor la distanţă de patria sa.