Revista Ramuri îşi schimbă concepţia grafică, îşi reordonează setul de colaboratori, fără a revizui, în vreun fel, ideea necesităţii unui relief valoric clar marcat. Echipa redacţională a resimţit drept oportună primenirea, ca expresie a nevoii crescânde de vizibilizare impuse, cu necruţător pragmatism, de lumea contemporană. Noutăţile propuse vor fi treptat descoperite de fidelii noştri cititori, dar şi de eventualii curioşi, mânaţi în luptă de stratul vizibil. În adâncime, însă, se va sesiza şi un ductus polemic, unul implicit, rezultat, principial, din selecţia operată asupra operelor şi evenimentelor comentate, ca şi din distribuirea acccentelor critice. Fără a încuraja gândirea adversarială, ne declarăm inamici ireductibili ai formelor inelegante, insalubre şi partizane de situare în cultură. Ramurile vor rămâne un forum de idei, gazdă a oricărui efort constructiv dublat de onestitate, fără a-şi ascunde reticenţa în faţa celor care cred că orice grupare intelectuală ilustrează interesele cuiva. E, aici, şi logică abuzivă, şi impresia maniacală că gândirea nu ar putea fi independentă, că totul e pasibil de a fi citit în răspăr, antifrastic, că e imposibil să nu detectăm, cu maladia conspiraţiei în cap, doar cabale la baza oricărui proiect, oricât de echilibrat şi obiectiv conceput. Atunci la ce bun vechiul şi nobilul îndemn maiorescian la ataşarea criticii de Adevăr? Se vede că anumite lucruri, ţinând de deontologie şi de ceea se numeşte, de regulă, hygične des lettres, trebuie repetate periodic. În ce ne priveşte, nu vom obosi defel să reiterăm nevoia acelor calităţi morale de care artistul, la o adică, poate face abstracţie, dar pe care cel ce reprezintă o instituţie nu le poate ignora. Iar prima dintre ele considerăm că e buna-credinţă. Am dori, evident, şi mai multe figuri de proră în paginile noastre, după cum visăm - în fond, textul însuşi visează asta - şi ca fiecare fragment în parte să suscite dicuţii şi ecouri. Probabil că nimic nu ar putea să-l bucure mai intens pe un redactor.

Colaboratorii noştri, craioveni sau nu, au considerat întotdeauna activitatea la Ramuri drept o părticică din destinul bun al lor. Poate veghează un duh al începuturilor pline de speranţă, sau poate că prestigiul unei firme cheamă, firesc, prestigii individuale. Din bogăţia informaţiilor pe care le deţinem referitoare la animatorii ei se cristalizează, tonic, acel spirit pasionat, vecin cu idealismul – în cel mai bun sens al cuvântului – ataşat de un Eminescu (în Epigonii) generaţiei aurorale care i-a premers. Identitatea revistei se luminează prin patosul personalităţilor ce au ilustrat, succesiv, proiecte de exorcizare a provincialismului. Chiar coerenţa colecţiei revistei e asigurată de articularea ideii entuziasmului necesar, condiţie sine qua non pentru proiectul cultural cu bătaie lungă. Ceea ce elinii numeau enthousiasmós devine o axă explicativă pentru fazele revistei.

Puţină istorie nu ar strica, zicem noi, niciodată, mai ales când vine vorba de a preciza etapa actuală şi de a indica elementele de continuitate. Primul moment efervescent reflectă programul sămănătorist apărat tenace de Nicolae Iorga, care şi dirijează publicaţia până prin 1927. Dincolo de riscurile doctrinare (circumspecţie în faţa noului, văzut ca mimetism occidental, confuzie pioasă a esteticului cu etnicul şi eticul, înclinaţia spre primatul criticii sociologice – , Iorga afirma răspicat, în stilu-i inconfundabil, că „frumoasa, divina literatură ... e un produs şi un factor social. Şi cea mai firească societate e naţiunea”), reţinem partea omenescului investit în clipele de început. Întemeietorii, Constantin Şaban Făgeţel şi Dumitru Tomescu, evocă acel primum movens, din 1905, cu vie emoţie: „La început eram doi inşi, numai doi. Ţi-aduci aminte, prietene Tomescu? Eram numai noi doi. Tu erai un visător, un făuritor de planuri; eu, un om care doream să muncesc şi-mi trebuia un plan. Tu ai dat planul; ai scris cel dintâi articol: Credinţele şi gândul nostru.

Articolul tău era un semnal de luptă, un semnal de chemare. Vorbeai despre o strîngere laolaltă a tineretului craiovean în jurul unui crez nou, de la care să pornească o nouă muncă, o nouă viaţă.

Şi revista s-a născut. I-am zis Ramuri. I-am zis aşa, fiindcă, pe vremea aceea ea nu era decît o mlădiţă sfioasă, răsărită din trunchiul viguros al unui curent literar care cucerise întregul suflet românesc”. Sfioşenia mlădiţei de altădată a devenit siguranţa de sine a unui arbore matur, viguros, menit, desigur, longevităţii, câtă vreme sevele sunt sănătoase şi insectele stricătoare de miez sunt împiedicate să pătrundă.

Observăm cum o revistă cu debut la fel de nesigur ca destule altele ce aveau să rămână efemeride s-a dezvoltat până la stadiul de instituţie, anexându-şi zeţărie, legătorie, librărie, într-un sediu anume, devenit marcă a Craiovei. La întemeierea Institutului de Arte Grafice „Ramuri”, în 1920, consiliul de administraţie motiva astfel: „să dăm activităţii noastre mai multă întindere şi mai multă trăinicie [...], să ridicăm aici O CASĂ PROPRIE, care să fie bun şi PRIELNIC ADĂPOST pentru AVEREA şi munca Societăţii” (literele capitalizate respectă documentul original). Nu ar strica, prin urmare, să fim mai prudenţi, simpli cetăţeni sau decidenţi, atunci când vrem să definim averea unei ţări. Tentaţia de a contabiliza doar obiectele e atât de mare, încât riscăm să pierdem din vedere că adevăratul tezaur, acela prin care te legitimezi şi ajungi creditabil se cere căutat în nivelul cultural, respectiv într-o densă revistă.

„Aventura” Ramurilor, cu atâtea metamorfoze şi praguri, nu se opreşte aici. Proprietăţile de veritabilă pepinieră, deschiderea sporită către studenţi, masteranzi şi tineri doctoranzi, plus interesul crescând pentru eseu, ca nucleu de atitudine artistică şi civică, nu fac decât să confirme faptul că a rămas intact entuziasmul care i-a dirijat pe fondatori. Printre cei care au asigurat cota Ramurilor la din ce în ce mai exigenta bursă a periodicelor, se numără, fără dubiu, Al. Piru, Marin Sorescu şi Gabriel Chifu. Că ei au personalităţi diferite, ţine, iarăşi, de evidenţă, dar există amprentele, vizibile oricând, care atestă că, deşi revista e o entitate „heracliteană”, unde lucrurile curg, respectiv nu cunosc înţepenirea, o seriozitate de fond le uneşte. Practic, această seriozitate, tradusă în dorinţa de a responsabiliza fiecare semnatar, constituie averea pomenită anterior. Ceea ce transgresează epocile, unele plătitoare de greu tribut ideologic, altele efervescente, iar altele doar terne (cum se întâmplă, de altfel, în viaţa oricărui organism, fie el social sau cultural), este ideea de predare a ştafetei sub o anumită cupolă, cu doza cuvenită de ceremonial, cu obligaţia de ordin etic, mai întâi, de a respecta un standard valoric, atunci când pe frontispiciul venerabilei instituţii care-şi continuă mersul stă scris Ramuri.