Cum ideea unităţii de monolit ne-a displăcut dintotdeauna, ca nefirească, am gândit comportamentul unei publicaţii, în speţă Ramuri, cu termeni personalizanţi, în condiţiile unei solide concurenţe din partea mai multor reviste craiovene şi oltene, în general. Cum forţele care pot alimenta, cultural o naţie, sau un areal, după caz, sunt fatalmente limitate, vorba lui Maiorescu, diverse nume se regăsesc în mai multe reviste, simultan. Unii s-ar întreba cum?, alţii de ce? În vreme ce o altă categorie, care ar dori, poate, să latinizeze precum cutare paşoptist, ricanează cui prodest? Răspunsul mi se pare pe cât de simplu, pe atât de previzibil civic: o serie de periodice serioase foloseşte oricărei comunităţi, şi tocmai turnirul programelor, al rubricaţiilor şi colaboratorilor constituie o garanţie că lucrurile nu se monopolizează, că întreaga desfăşurare de forţe intelectuale stă sub genericul de opera aperta. Iarăşi, unii s-ar putea alerta că orice conflict erodează, sau, mai grav, derutează publicul, şi că atingerea unui modus vivendi, în condiţii tranzacţioniste, reprezintă o culme de convivialitate.
Concordia e idealul umanist prioritar, de bună seamă, după cum e şi limanul creştin, dar înţelegerea părţilor care ar trebui să-şi atenueze asperităţile spre a intra într-un desen comun ţine de bazele unei construcţii identitare. Or, aici vorbim de elemente aparent centrifugale care se pot coagula în forma, eventual de ameobă, dar coerentă în ansamblu, de organism instituţional. Nu e obligatoriu ca divergenţele de opinii să derapeze în regim al insultelor, conform unei ipoteze care ar fundamenta repedea curgere a sângelui meridional, după cum simpatiile de orice soi - ori prea omeneşti, ori politice, ori istorice - nu ar trebui să justifice inflamarea tonului sau mânuirea artileriei grele semantic împotriva unor participanţi pe un pur front ideatic. Ceea ce pare disruptiv poate trece în unificant, dacă avem decenţa să gândim raportul eu-tu din unghi rezonabil, adică thetic, după cum ar spune Virgil Nemoianu, într-un volum (special selectat pentru această ocaziune, după titlu - Utilul şi plăcutul): în mic, ea [controversa] ilustrează cum Erinyile se supun Athenei, cum conflictul fizic, brutal, se transformă în conflict ideal, spiritual. Mai mult, ea ne arată cum haosul se poate transforma în fiinţă, cum o forţă a distrugerii devine creatoare, pozitivă. O controversă condusă cum se cuvine este o formă a creaţiei, parte necesară a unei vieţi culturale sănătoase.
Am zice chiar, în context, că la controversă cunoşti omul. Însă ce ni se pare nouă elementar, pentru că ţine de educaţie minimală, pentru alţii se dovedeşte inconceptibil. Atacul ad hominem, pe baza unor biografeme născocite, care, dacă unuia amuzat de Borges (cel cu împărţirea animalelor, dintre care unele ale împăratului) sau de Mircea Horia Simionescu (prin Dicţionarul său fondat pe meraviglia), i-ar conveni, lui average man, nu - şi noi suntem oamneni obişnuiţi, în habitudinea noastră neobişnuită de a scrie. Ce stimăm noi, şi folosim înadins, cu incipit-ul caragialesc, barbarismul anglicist, este exact acel average man, cel care agreează utilul şi plăcutul, indiscriminabil legate. Înainte se zicea pe franţuzeşte, apud Boileau, cu reguli de vraisemblance, un concept exigent: Lesprit nest point ému de ce quil ne croit pas. Desigur, denominăm situaţia, pe ansamblu, drept bienséance. O revistă de cultură funcţionează prin dedicaţi, dar şi harnici (cu program), prin amiciţii de aici sau de aiurea, prin ocazionali şi imtempestivi (cu limite terminologice şi morale, vezi precedenta vocabulă franceză!). Numai că aceia care se socotesc oameni de cultură, poate încă neomologaţi, poate ocoliţi sau doar resentimentari imunzi, ar trebui să ştie şi un alt segment al francezului reţinut ca reper, şi nu doar pentru o epocă, de echilibru în stil: les agissements et les sentiments du héros doivent, naturellement, ętre conformes ŕ son rang.
Dat fiind că abordam chestiunea controversei, ce ar putea stârni, aici, probleme de interpretare, este această legătură cu «son rang». Modestia fiind marfă rară, echivalabilă, după unii, cu stultitia, cam fiecare crede că părerea sa emite o undă profundă prin galaxie. Când ajungem să deschidem gura, mă rog, computerul, şi cum apucăm să tastăm, n-ar fi necesară o raportare axiologică la câţiva contemporani, sau la un număr de clasici? Suntem, explicit, încă o dată, contra discursului autocentrat, care, în fond, e o arie ignorantă, din motiv de lipsă de ureche muzicală. Vorbind despre tine, nu asiguri un basso continuo, ci te înscrii în cacofonia lucrată de toţi autarhicii; simetric, împărţind arii tuturor, devii cântător la stemă. În absenţa egoismului şi lacheismului se joacă, spunem noi, cartea care dă un sens unei reviste literare. Ceea ce nu anulează, câtuşi de puţin, sensul posibilelor contradicţii, enunţate, subtil, respectiv paradigmatic, tot de Virgil Nemoianu, şi tot de dragul acelui titlu înşurubat în clasicism, dar venit din partea unuia «la zi» cu literatura, cum îl ştim: «Oare clipa în care cultura miceniană se ciocneşte de cea atică, oare clipa în care cruciaţii, reprezentanţii tinerei culturi apusene, se văd confruntaţi cu rafinamentul islamic şi bizantin, nu sunt momente de sublimă, gigantică, deşi mută controversă? Nu face tocmai muţenia mai dramatică această confruntare? Dar, în fond, un Dürer este, lângă un Rafael, o controversă, un volum de Gogol este o replică la adresa unuia de Byron, după cum acesta e o mustrare la adresa unuia de Marivaux».
Revenim la acea porţiune delicată cu «rangul» fiecăruia: teoretic, oricine aruncă o părere în orice reţea de socializare, şi obţinem, astfel, controverse câte dorim, inombrabile, excitare pentru replici sulfurice, plătiri pestilenţiale de poliţe şi alte acte de bas étage. Dar controversa nu înseamnă ceartă, cuplată cu mahalagismul, precum în decibelii, altminteri exemplari artistic, ai neorealismului italian, nici dezvoltare juridică, prin care jignirea cauzată de un «litigant» îl poate costa pe acesta scump. Controversa înseamnă, şi principial, şi practic, modul util şi plăcut prin care captezi, compari şi îţi pui în joc, adică la vedere, cultura ta, ideea - nu contează din ce continent sau anotimp - care merită abordată. Cine decide relevanţa abordării? Până la stadiul de volume închegate şi încheiate, tot revistele literare.