Auzim, des cu
tendinţă spre maniacal, că literatura contează, doar ea, derivând, aşadar, că
aceia care se ocupă de critica literară ar putea spune - varianta elegantă - că
nu au găsit altă violon dIngres, sau - fel de a expune mai dur poate,
dar agreat de legiunile ficţionarilor - că nu sunt capabili de creaţie, pur şi
simplu. Chestiunea e veche, unii, între care mă prenumăr, au dorit să creadă că
a fost tranşată, însă fiecare zi de monotorizare a domeniului - căci asta e meseria
de profesor-critic, n-ai ce-i face! - demonstrează un lucru din două-trei
posibile, nuanţele fiind o altă formă literară. Ori confraţii noştri condeieri
nu-i citesc defel pe critici, numindu-i, din păcate, precum un poet celebru,
oltean de loc, muşte care zbârnâie într-o vioară, ori îi citesc, dar nu
înţeleg mesajul, nici instanţa emitentă, sau consideră că nu există şi altă
opinie decât aceea legată de semnătura auctorelui. Ar mai fi varianta că
toate trei aspectele funcţionează simultan. Şi totuşi, criticul face să existe
literatura, şi nu invers, spre exasperarea de ieri, de azi (şi sigur perpetuă)
a chinuitului poet/prozator etc. Zic de suferinţă pentru că mi-e cunoscută ad
nauseam părerera despre criticul belfer, fericit căci oportunist, rău cu
macrocosmosul, însă larg la inimă cu ai lui, aşadar neobiectiv şi, de ce nu,
cinic. Că un scriitor e un factor natural de dezordine, în sensul că generează
şi alimentează secundaritatea aceea fertilă de care vorbea Virgil
Nemoianu, e de la sine înţeles de oportun, dar până la a vedea tribuna
legitimatoare drept for reprimator, cu tendinţe spre opacitate sau, horribile
dictu, spre catedratic, asta e, deja, prea mult. Pe cât de banal sună cele
enunţate anterior, pe atât se dovedeşte de complicat atunci când păşeşti,
încercând să nu (te) gândeşti la un sol seismic, cum ai fost, de altminteri,
invitat s-o faci, pe terenul practicii sociale, undeva care se cheamă,
îndeobşte, provincie. Locuită de plictiseală şi frecvent vizitată de impulsuri
tiranice, provincia - şi aici ne interesează fenomenologia ei, nu ancadramentul
strict geografic - are, malheuresement, configuraţia descrisă de un
Caragiale. Dibaci imitator, simulant de oarecare talent la o adică, literatul
provincial, uneori obişnuit şi cu manierele cuvenite de prezenţa unui public,
riscă să devină feroce atunci discursul opiniilor trece în discursul axiomatic.
Opinii însemnând, aici, exclusiv ale lui, respectiv topurile lui, execraţii
lui, anecdotele lui egocentriste şi dispreţuitoare de Centru. Rosteşte fraza
următoare şi vei obţine, dintr-un ins cu aparenţă de salon, un zbierător care
nu te va ierta nicicând: Nu literatura a dat naştere criticii şi istoriei
literare, ci istoria şi critica literară au dat naştere literaturii (am citat,
evident, din Nicolae Manolescu). În afară de listele sale cu iz maniheist
(aspect de care îi acuză, desigur pe alţii, pe toţi ceilalţi), provincialul nu
manipulează altceva, mental, decât un şir lung de invective, culese preponderent
din zona sexualităţii sau a imundului fiziologic. Adoră să fie citat, dar el
nu-i citează pe alţii, priveşte cu ochi iritaţi invocarea precedenţei sale
culturale, acceptată doar dacă vine vorba, eventual, de Eminescu. Restul sunt
din tagma pigmeilor, gândurile lor sunt obsolete sau futile. De asemenea, vrea
audienţă la reuniunile ce-l privesc, însă nu se duce, în contrapartidă, la
ceilalţi artişti, instalându-se într-o asimetrie comportamentală care
defineşte chiar axul paradigmei sale psiho-somatice.
Cei
de o anumită vârstă sunt calificaţi drept expiraţi, fără lecturi la zi,
prizonieri, vezi bine, într-un ţarc debitor, ca moravuri, vremurilor apuse acum
nişte decade (oare?). Purtător de înţelepciune nu mai e nimeni, e la modă
intervenţia mustind de elementele dispersiei şi disperării, care, după
Foucault, reprezintă, la rigoare, semnul nebuniei. Mai precis, ai nebuniei
morale, cum îi spune Jankélévitch, exasperat de pretenţiile ironistului de
a nu fi niciodată în culpă. Provincialul detestă solilocviul, îndoiala de sine
şi atitudinile neclare lui. Universul îşi găseşte justificarea în jurul
ultimului său volum de versuri, de unde şi catalogarea semenilor: geniali ori
doar pasabili, cei care au luat act de respectivul volum, meschini sau
profesori de-a dreptul ceilalţi. Îl recunoşti cu uşurinţă pe veleitar după
raportarea la Şcoală. Laudă-i un profesor, unul singur, de istoria literaturii
şi vei vedea în faţa ochilor tăi dedaţi la hermeneutică un Caliban în mare
formă, cu dinţi ascuţiţi dedicaţi fiecărei episteme în parte. Ca un făcut,
veleitarul visează, din veac, la o catedră universitară, continuând, tot
caragialeşte, să-i maculeze pe titularii domeniului. El se decretează
literarocentrist, moneda votată fiind doar talentul. Invitat să încarce
semantic respectivul concept, virează într-o serie de mârâituri ubueşti, din
care reţinem că tot profesorul e vinovat de impasul conversaţional, cu
aplecarea lui pernicioasă spre taxonomic şi delimitare, în general. Îl
recunoşti, iarăşi, lesne, după pasiunea pentru imaginile blurate generate de
protocroniştii şi naţionaliştii atemporali ca şi aberaţiile lor, conform cărora
românul poate sta liniştit în plictiseala sa de tip provincial, inspirată nu de
istorie, cu paşii ei braudelieni, ci de istorii croite zilnic,
după circumstanţe şi umorile colegilor de cafenea (potrivit ar fi, în loc de istorii,
desigur, inesteticul, vai!, termen bârfe). Liniştea ar trebui să provină din
faptul că Adam şi Eva vorbeau româneşte, că înţelepciunea Egiptului şi a
Sumerului provine din Bucegi, că oaia reprezintă un totemism rar, adică
specific, de ordin martiric etc. Un Eco ar fi intrigat că limba ideală, căutată
de atâţia, exista demult. Pentru literatul emfatic, care, atunci când se
recomandă, îşi antepune numelui un apelativ spre luare-aminte, cei mai buni suntem
noi şi-ai noştri, iar dacă statisticile economice, de pildă, spun
altceva, sunt de vină cecitatea şi invidia centralilor de pe lumea aceasta.
Mai degrabă ne-ar fi necesară, mai ales dacă vrem să contăm în mari competiţii
culturale europene, o salubră (aici metaforele nu-şi au locul) raportare
la zona literaturii, pentru ilustrarea dar şi pentru sprijinirea
ei, care cum îl duce talentul, cu ghilimele sau fără. Nemulţumitul
generic nu suportă, oricum, ghilimele.