Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Fizionomia nemulţumitului de profesie

        de Gabriel Coşoveanu

Auzim, des cu tendinţă spre maniacal, că literatura contează, doar ea, derivând, aşadar, că aceia care se ocupă de critica literară ar putea spune - varianta elegantă - că nu au găsit altă violon d’Ingres, sau - fel de a expune mai dur poate, dar agreat de legiunile ficţionarilor - că nu sunt capabili de creaţie, pur şi simplu. Chestiunea e veche, unii, între care mă prenumăr, au dorit să creadă că a fost tranşată, însă fiecare zi de monotorizare a domeniului - căci asta e meseria de profesor-critic, n-ai ce-i face! - demonstrează un lucru din două-trei posibile, nuanţele fiind o altă formă literară. Ori confraţii noştri condeieri nu-i citesc defel pe critici, numindu-i, din păcate, precum un poet celebru, oltean de loc, muşte care zbârnâie într-o vioară, ori îi citesc, dar nu înţeleg mesajul, nici instanţa emitentă, sau consideră că nu există şi altă opinie decât aceea legată de semnătura auctorelui. Ar mai fi varianta că toate trei aspectele funcţionează simultan. Şi totuşi, criticul face să existe literatura, şi nu invers, spre exasperarea de ieri, de azi (şi sigur perpetuă) a „chinuitului” poet/prozator etc. Zic de „suferinţ㔠pentru că mi-e cunoscută ad nauseam părerera despre criticul belfer, fericit căci oportunist, rău cu macrocosmosul, însă larg la inimă cu „ai lui”, aşadar neobiectiv şi, de ce nu, cinic. Că un scriitor e un factor natural de dezordine, în sensul că generează şi alimentează secundaritatea aceea fertilă de care vorbea Virgil Nemoianu, e de la sine înţeles de oportun, dar până la a vedea tribuna legitimatoare drept for reprimator, cu tendinţe spre opacitate sau, horribile dictu, spre catedratic, asta e, deja, prea mult. Pe cât de banal sună cele enunţate anterior, pe atât se dovedeşte de complicat atunci când păşeşti, încercând să nu (te) gândeşti la un sol seismic, cum ai fost, de altminteri, invitat s-o faci, pe terenul practicii sociale, undeva care se cheamă, îndeobşte, provincie. Locuită de plictiseală şi frecvent vizitată de impulsuri tiranice, provincia - şi aici ne interesează fenomenologia ei, nu ancadramentul strict geografic - are, malheuresement, configuraţia descrisă de un Caragiale. Dibaci imitator, simulant de oarecare talent la o adică, literatul provincial, uneori obişnuit şi cu manierele cuvenite de prezenţa unui public, riscă să devină feroce atunci discursul opiniilor trece în discursul axiomatic. Opinii însemnând, aici, exclusiv ale lui, respectiv topurile lui, execraţii lui, anecdotele lui egocentriste şi dispreţuitoare de Centru. Rosteşte fraza următoare şi vei obţine, dintr-un ins cu aparenţă de salon, un zbie­rător care nu te va ierta nicicând: „Nu literatura a dat naştere criticii şi istoriei literare, ci istoria şi critica literară au dat naştere literaturii” (am citat, evident, din Nicolae Manolescu). În afară de listele sale cu iz maniheist (aspect de care îi acuză, desigur pe alţii, pe toţi ceilalţi), provincialul nu manipulează altceva, mental, decât un şir lung de invective, culese prepon­derent din zona sexualităţii sau a imundului fiziologic. Adoră să fie citat, dar el nu-i citează pe alţii, priveşte cu ochi iritaţi invocarea precedenţei sale culturale, acceptată doar dacă vine vorba, eventual, de Eminescu. Restul sunt din tagma pigmeilor, gândurile lor sunt obsolete sau futile. De asemenea, vrea audienţă la reuniunile ce-l privesc, însă nu se duce, în contrapartidă, la ceilalţi artişti, instalându-se într-o asimetrie comportamentală care defineşte chiar axul paradigmei sale psiho-somatice.

Cei de o anumită vârstă sunt calificaţi drept „expiraţi”, făr㠄lecturi la zi”, prizonieri, vezi bine, într-un ţarc debitor, ca moravuri, vremurilor apuse acum nişte decade (oare?). Purtător de înţelepciune nu mai e nimeni, e la modă intervenţia mustind de elementele dispersiei şi disperării, care, după Foucault, reprezintă, la rigoare, semnul „nebuniei”. Mai precis, ai nebuniei morale, cum îi spune Jankélévitch, exasperat de pretenţiile ironistului de a nu fi niciodată în culpă. Provincialul detestă solilocviul, îndoiala de sine şi atitudinile „neclare” lui. Universul îşi găseşte justificarea în jurul ultimului său volum de versuri, de unde şi catalogarea semenilor: „geniali” ori doar pasabili, cei care au luat act de respectivul volum, meschini sau „profesori” de-a dreptul ceilalţi. Îl recunoşti cu uşurinţă pe veleitar după raportarea la Şcoală. Laudă-i un profesor, unul singur, de istoria literaturii şi vei vedea în faţa ochilor tăi dedaţi la hermeneutică un Caliban în mare formă, cu dinţi ascuţiţi dedicaţi fiecărei episteme în parte. Ca un făcut, veleitarul visează, din veac, la o catedră universitară, continuând, tot caragialeşte, să-i maculeze pe titularii domeniului. El se decretează literarocentrist, moneda votată fiind doar „talentul”. Invitat să încarce semantic respectivul concept, virează într-o serie de mârâituri ubueşti, din care reţinem că tot profesorul e vinovat de impasul conversaţional, cu aplecarea lui pernicioasă spre taxonomic şi delimitare, în general. Îl recunoşti, iarăşi, lesne, după pasiunea pentru imaginile blurate generate de protocroniştii şi naţionaliştii atemporali ca şi aberaţiile lor, conform cărora românul poate sta liniştit în plictiseala sa de tip provincial, inspirată nu de istorie, cu paşii ei braudelieni, ci de istorii croite zilnic, după circumstanţe şi umorile colegilor de cafenea (potrivit ar fi, în loc de istorii, desigur, inesteticul, vai!, termen „bârfe”). Liniştea ar trebui să provină din faptul că Adam şi Eva vorbeau româneşte, că înţelepciunea Egiptului şi a Sumerului provine din Bucegi, că oaia reprezintă un totemism rar, adică specific, de ordin martiric etc. Un Eco ar fi intrigat că limba ideală, căutată de atâţia, exista demult. Pentru literatul emfatic, care, atunci când se recomandă, îşi antepune numelui un apelativ spre luare-aminte, cei mai buni suntem noi şi-ai noştri, iar dacă statisticile economice, de pildă, spun altceva, sunt de vină cecitatea şi invidia „centralilor” de pe lumea aceasta. Mai degrabă ne-ar fi necesară, mai ales dacă vrem să contăm în mari competiţii culturale europene, o salubră (aici metaforele nu-şi au locul) raportare la zona literaturii, pentru ilustrarea dar şi pentru sprijinirea ei, care cum îl duce talentul, cu ghilimele sau fără. Nemulţumitul generic nu suportă, oricum, ghilimele.

 

© 2007 Revista Ramuri