Discuţia porneşte, logic, de la o moştenire, aceea cu elite invertite şi pervertite girate de comunism. Voioşia demantelării elitelor este o stare caracteristică ex-tutelatului de partid şi de stat confruntat cu scări de valori ireverenţioase în raport cu tradiţia. Aceea mitologizată, desigur, contracost, de corifeii comunismului. Când aude de afirmare colectivă şi confirmare individuală, fostul android se simte subit ofensat: cum adică, să-l confirme cineva pe el? Şi, culmea, e vorba de confirmatori pe care nu-i prea cunoaşte, nu-s (tovarăşi de drum) de-ai lui, şi, altă obrăznicie, sunt şi tineri. Iată străinii, recte duşmanii! Experţii adevăraţi, fiindcă-l pot demasca oricând pe conducătorul incompetent al Fermei animalelor, devin un soi de chinocefali pentru tribunele largi (dirijate de tribuni) pline cu sănătoşi dispreţuitori de perfecţionisme şi alte tipuri de poezie.
Pe scurt, îmi pare că tranziţia a clarificat lucrurile: a omologat omul nou, pe de o parte, şi a furnizat ţinta pentru defulările sociale, în persoana intelectualului, pe de altă parte. Modulând zoom-ul, distingem nişte trepte de înstrăinare faţă de majoritatea pivotantă pe telenovele. O treaptă ar fi ocupată de intelectualitatea umanistă, în genere. O alta, mai enervantă, în cadrul primeia, cuprinde dăscălimea. Fantasticul banalităţii emanat de ea se reflectă eclatant în statutul cadrului didactic drepturi puţine şi interpretabile, îndatoriri din care rezultă că orice disfuncţie socială, trecută, prezentă, şi, foarte liniştitor, viitoare, îi e imputabilă profesorului, care n-a fost destul de Pygmalion în raport cu anumite pietroaie de rebut. Altă treaptă, încă mai iritantă, îi grupează pe criticii literari, care, cu apetitul lor pentru împlântarea semnului adevărului (cu vorba lui Maiorescu), au pretenţia ca, fără pedigree de Ştefan Gheorghidiu sau titluri validante, să vadă prestaţia jalnică a cutărui politician, întîmplător (sau nu) adulat de mase.
Elita naţională, constituită preponderent din universitari, joacă tristul rol de corp străin într-o societate ce dă semne insistente că nu doreşte, prin cultură, perturbarea confortului micului şpriţ. Suprastructura nu reflectă baza, cum susţineau marxiştii, ci îi este antagonică. N-aş miza, totuşi, din supărare, pe repetarea ritualică a pasajelor dure din scrisorile lui Patapievici către Paleologu, centrate pe inventarul, sărac şi condamnabil, de dispoziţii pe care românul le resimte ca fiindu-i organice. Dar cred că în zadar vom căuta mari proiecte politice interesate de upgradarea învăţământului; atitudinea normală faţă de tânărul şcolit, revenit cu idei imperialiste de la vreo bursă anglo-saxonă, e tot aceea paternalistă. El să facă bine să înţeleagă că realitatea e altceva decât ce a învăţat pe-acolo, că vorba echilibratului average man din Humuleşti, unul s-a dus la Paris bou şi s-a întors vacă.
Aşadar, pentru că, se ştie doar, unde-i multă minte e şi multă prostie, intelectualul, cel căruia nu-i e suficient un colţ din Hyde Park şi nici berăria din colţ pentru a problematiza soarta comunităţii sale, ajunge un alien pentru realitate. Chestiunea e că această mitizată realitate (spaţiul fără elanuri melioriste, rejectându-i pe cei cu capul în nori, pe ochelarişti, pe cei ce ignoră găştile), în loc să regleze vitezele diferitelor grupuri antropo-socio-culturale, se erijează nu numai în fenomenul muzical tip underground în referinţă însuşită, inerţial, chiar de oameni subţiri.
Pledoariile cele mai calde, şi în acelaşi timp, comprehensive şi neconvenţionale politic vizînd rolul intelectualului (deşi erau susţinute în context politic ori politizant) îi aparţin, cred, lui Andrei Pleşu. Dacă ne-am referi doar la trei dintre ele, de altfel celebre Unele nevroze răsăritene, discursul ocazionat de primirea Premiului Theodor Heuss, Elitele am constata că strălucitoarele texte sunt axate pe figura misionarului sau a eroului (re)civilizator, care, oricum ai da-o, tot în persoana intelectualului se regăseşte. Estul fost comunist, în speţă zona mioritică, în elanul reformator-integrator, dispune de un capital imens melancolia, singura marfă de care dispunem în cantităţi inepuizabile
. Deşi Andrei Pleşu abhoră tonul neconsolat, nu poate să nu remarce că, în tentativa noastră de transforma hotarele spre Vest în punţi, purtăm o imensă oboseală şi suntem încercănaţi. Îşi recunoaşte propriu-i caz. Tema urcuşul laborios al ţărilor din Est spre standardele Vestului, acceptă doar anumiţi actanţi, şi anume pe melancolicii şi încercănaţii dinamici, cu energie potenţială. Deci, nişte melancolici nedesăvârşiţi, rataţi într-un fel, neajunşi nici la narcisism, nici la suficienţa tembelă a lui nouă să nu ne dea nimeni lecţii!. Or, acest melancolic nedesăvârşit reprezintă corpul străin în societatea românească, plină sau de melancolici impecabili (paralizaţi, similiasiatic, în faţa istoriei), sau de desăvârşiţi, geniali, gate să ofere soluţii la toate.
Imaginea intelectualului nesclifosit, care nu strîmbă aprioric din nas la alogen, e înţeleasă de câţiva şi accesată încă de mai puţini. Spiritul critic ce-o subîntinde nu prea permite începerea unui număr prea mare de propoziţii cu pronumele eu. Iată o mostră de înţelegere curentă a străinului care e intelectualul, preluată dintr-o revistă foarte populară, care ştie, vorba ceea, ce e realitatea. E vorba de tipuri masculine estivale (cuceritorul, militantul, căţeluşul, însuratul, tipul VIP etc fiecare, în parte scuzabil pentru tarele sale, simpatice în fond pentru frivolitatea freatică), dintre care se detaşează unul imers în morozitate: intelectualul. El critică tot ce este în jur, de obicei nu vine la mare, e doar o întâmplare; răsăritul, apusul, marea nişte aiureli. Vorbeşte în citate sau citeşte mereu câte ceva. Râde doar la jocurile de cuvinte nemţeşti, poartă bermude şi maiou, nu face baie. E alergic la apă, la distracţii şi la sex. Atenţie, să nu-i provoci o criză de astm!. Indezirabilitatea unei astfel de persoane nu se reduce, evident, la cronotopul menţionat. Din câte se vede, impulsul ei critic pare să provoace repulsia generalizată, nereformabilă. Sigur că un sociolog ori un etnopsiholog ar adăuga aici multe nuanţe, dar mă tem că greu am găsi o mai concisă şi clară reprezentare a alien-ului. Iar cine îşi închipuie că portretul reprodus e o excepţie îşi face iluzii.
Oboseala şi încercănarea, convertite, cu un motor auxiliar al fiinţei, în energie benefic mimetică (faţă de valorile occidentale), pentru ca generaţia următoare să fie mai puţin afectată de melancolie, rămân, deocamdată, caracteristici ale străinului de bobor. Politeţea în raport cu succesorii, ne gândim, ar fi o prioritate naţională.