Se întâmplă în zilele noastre, în ţara „blândeţei” mioritice: câţiva nemulţumiţi cronici, având retorica tipică a victimei eterne şi a ratatului lipsit de vină, ofensează conducerea Uniunii Scriitorilor din România şi revistele editate de această entitate, prin nişte goarne confecţionate dintr-un bloc de murdărie rămas de la oamenii de grotă. Despre profilul psiho-somatic al reformiştilor, foarte confortabil instalaţi în scatologic şi pestilenţial, s-a mai scris, în registru urban, ceea ar trebui să-i ruşineze. Ei înjură, în stilul roturier, crezîndu-se, astfel, curajoşi, şi li se răspunde decis, dar elegant. O asimetrie din care, cum se vede, nu au înţeles nimic. Aş vrea, totuşi, să tractez discuţia spre problematica limbajului, unde identificăm multe şi elocvente caracteristici ale mentalului celui care latră minţind şi maculează înveninând. Mai întâi ar fi vorba de bizara, dar nu mai puţin vinovata mefienţă în raport cu un concept-cheie în lumea civilizată, şi anume autoritatea. Pentru homo latrans autoritatea este, vezi bine, opresivă, „nesimţită”, „îmbuibată”. Ce nu ştie micul rebel este că, dintotdeauna, absenţa autorităţii a generat indisciplina, oportunismul, cinismul, setea de exterminare. Insul confuz şi mofluz, refuzat de idee, dar pofticios de mărire, fix ca un succedaneu al struţocămilei, ca orice energumen care se respectă (sic!), a fost şi va fi pus pe harţă. Punctelor noastre tradiţional slabe, precum nepacea cu trecutul şi revenirea lui fantomatică, li se adaugă nepacea cu prezentul, expresivizată, însă, prin semne discreditate şi de sensibilitatea de tip bambara sau dayak. Şi acolo, fără concepte, e totuşi vorba de o decenţă sui-generis, mai pe scurt, de admiterea unei ierarhii a „tribului”.

Or, dacă i-ai întreba pe reformişti a cui autoritate o recunosc, ai primi singurul răspuns de care sunt capabili: a lor înşile asupra lor. Reeducarea comunistă, pe care contestatarii de azi n-au prins-o, judecând după CNP-ul lor, a rodit subreptice: nu mai vrem să auzim laude (decât între noi), nu mai agreăm superlativele (cu acelaşi amendament), suspectăm sau denigrăm, tout court, anvergura sau excelenţa. În acest punct, alegerea vocabulelor devine capitală. Aşadar, ce noimă să găseşti în semantismul noroios-fecaloid din trompetele cârtitorilor cu şcolaritate vag încheiată, câtă vreme nu au reuşit să înveţe primele noţiuni ale vieţuirii în spaţiul public, cea dintâi fiind chiar politeţea. Încă un termen care străluceşte în dicţionarul lor prin absenţă. Dar, wait a second, e o absenţă motivată, după cum proiectul lor, acela de dat bună-ziua cu târnăcopul, exclude şi civilitatea, în genere, manierele faţă de sexul frumos ori ipoteza dialogului, cu tagma criticilor, spre pildă, de la care ar fi ceva de învăţat. Interpretarea presupune morală şi etică. De exemplu – e clar că acest exemplu le va suna aberant, deşi e premisa seriozităţii unui domeniu, şi nu o concluzie a ei – aserţiunea conform căreia critica este etică prin natura sa, mai mult, este afirmativă, dătătoare de viaţă, productivă, deschizătoare de drumuri. Ea răspunde unui „trebuie”, unui imperativ teribil, exprimabil prin nemţescul Ich kann nicht anders. Şi atunci, dacă spunem „Eu trebuie să fac asta” sau „Eu nu pot să fac altcumva”, aceasta reprezintă, după un Hillis Miller, un moment etic, care conferă unei proceduri filologice aptitudinea de-a intra în sfera socialului, a instituţionalului, a politicului. Cu alte cuvinte, limbajul, deşi disociază cunoaşterea de act, creează şi modelează comportamente, întăreşte caractere, favorizează instaurarea disciplinei.

Apoi, arătând cum şi ce este autoritatea criticului, un Paul Cornea insistă pe noţiuni precum „bun-simţ” şi „bunăvoinţă”. Acestea sunt elemente care instrumentalizează orice atitudine, mai întâi de om, ca atare, apoi de om de ştiinţă. Autorul vademecumului Interpretare şi raţionalitate, pare-se necunoscut, iarăşi, nevricoşilor reformişti, valorizează, de asemenea, buna-credinţă, renunţarea la încăpăţânare, pentru a putea să respectăm ceea ce numea Eco „drepturile textului”. Altminteri, activitatea interpretantului poate glisa spre unul dintre cele două nedorite extreme: vagul sau inchizitorialul. Ca să poţi decreta validitatea unor coduri, să enunţi, cu alte cuvinte, principii şi să formulezi modele, trebuie să deţii acea „rostire autorizată” (cu expresia aristoteliană); or, cine şi cum îţi conferă statura de a aproba sau boicota efortul interpretativ al altcuiva? Practic, din dilema aceasta nu putem ieşi încă de la începuturile cristalizării regulilor (cine pe cine judecă? ce este Adevărul?).

Autoritatea liderilor USR e contestată (şi) pe motivul că ei ar fi aroganţi, predispuşi la ironizare şi, în fapt, ostili comunicării. Dar e o mare deosebire între „a înţelege ceva” şi „a ne înţelege asupra a ceva”. Cum să te înţelegi cu acela care jură pe inexistenţa adevărului, cu excepţia celui propriu, exprimat şchiop şi sordid? Ce să aştepţi de la unul care îi face profesoraşi şi impostori pe intelectuali fără de care cam niciunul dintre ciufuţii ciudaţi erijaţi în robespierri de operetă n-ar fi ajuns în postura de a i se auzi vocea? La asemenea limbaj, emitenţi pe măsură. Istoria e dreaptă, iar devărsătorii de „flegme” (cuvânt favorit al lor) vor rămâne legaţi de termenul respectiv.