S-o fi născut românul poet, dacă admitem plonjarea într-o duioasă mitologizare, dar prima lui naştere mistică a fost în ipostaza de reactiv. El contestă spontan orice, e ofensiv locvace – fără vreo întemeiere conceptuală, se înţelege – în raport cu orice formă de stabilizare societală. Apertura comentariilor sale neobosite şi neostoite asupra actualităţii (căci simţul istoric e absent, din motivul hiper-ingrat că solicită şi cultivare) este impresionantă: Statul nu e bun/ eficient, elitele sunt vecine cu autismul, personalităţile din zona intelectualităţii (altele, care?) sunt suspectate de grandomanie, profesorii formatori de conştiinţe apar la categoria expiraţi, Uniunea Scriitorilor, recte conducerea ei, n-ar mai apăra şi ilustra creativitatea, ci ar fi o ancilă stalinistă. Stai şi te întrebi, dar nu mai mult de vreo două secunde, pentru că formularea unui răspuns te solicită, de fapt: cum s-a ajuns la gradul acesta de confuzie? De când maeştrii noştri, care n-au fost, evident, niciodată mulţi, sunt contestaţi de foşti discipoli, degrabă vărsători de sânge veteran? De când înjurătura, bârfa groasă, de zmârc, insinuarea cu amorsă sexuală şi lauda de sine au ajuns ingrediente obligatorii pentru vizibilizare? De când... ? Dar lasă, ne amintim, brusc, de exigenţa evitării registrului auto-victimizant. Vom căuta un răspuns, cu premisa nu prea voioasă că o investigare în amontele tipologiei româneşti te poate lăsa uşor melancolic, în zona istoriei imediate. Există, încă, tineri critici racordaţi la vechi metehne de rit fanariot (Sorin Alexandrescu, spre pildă, vorbeşte de stil politic premodern sau brâncovenesc, abil în succese pe termen scurt şi expert în pierderi de substanţă pe termen lung), după cum există oameni cu ceva ierni în spate absolut receptivi la nou, aspect care nu are nicio legătură cu CNP-ul. Îţi vine chiar greu să nu îi dai dreptate unui Claude Karnoouh (v. Românii. Tipologie şi mentalităţi, tipărit la Humanitas în 1994, iar la Paris în 1990, cu un titlu lesne retenibil: L’invention du peuple. Chronique de Roumanie. Essai): „... este vorba despre conflictul inaugural dintre «protocronismul» şi «sincronismul» ce ocupă scena literară, filozofică, artistică şi, în mod general, politică, încă de la naşterea României moderne. Astăzi, din exil sau din ţară, conflictul se reanimă; dezbatere reluată fără încetare, reajustată, reargumentată, ori de câte ori izbucnirile violente ale dezvoltării tehnice, ale urbanizării şi ale industrializării reduc specificitatea arhaizantă a României, ori de câte ori aceasta mai face un pas spre formele unificării generalizate”.

Problema care cariază viaţa publică de tip intelectual o vedem asociabilă unei gândiri revolute, înduioşător de patetică, identificabilă, din nefericire, la categorii de vârstă care nu ar fi trebuit, cronologic, să aibă o sete maniacală de putere, în sensul acelei Puteri de dinainte de Căderea Zidului Berlinului. Şi totuşi acea sete îi mână în luptă. Am dori să arătăm, cu degetul unui oarecare critic literar, stadiul cvasipatologic atins de o comunitate deprivată de ceea ce se cheamă, îndeobşte, societate civilă, orbită, aşadar, de reprezentări, dintre care multe de ordinul kitsch-ului, ale puterii permanente şi nonchestionabile. O comunitate aservită, de la un moment încolo, voluntar, încredinţată, prin tehnicile subliminarităţii, ale repetării frazelor despre superioritatea comunismului baştinaş, că are ce admira, deşi, în expresivitatea cotidiană, domina copios bancul politic. Aici înregistrăm un paradox, prin figura „bântuirii” (subiectul este copios-dramatic instrumentalizat de Adrian Cioroianu, în Ce Ceauşescu qui hante les Roumains. Le mythe, les representations et le culte du Dirigeant dans la Roumanie communiste): deşi, la nivel domestic, Conducătorul era hulit, spaţiul public, organizat, ce e drept, birocratic şi punitiv, denota altceva. Obiect al unor glume de multe ori burleşti ori scabroase, soţii Ceauşescu, ajutaţi masiv, din păcate, de partea slugarnică a intelighenţiei artistice, deveneau, lent, dar sigur, şi obiect de cult. Faptele şi vorbele lor, proiectate propagandistic la cote epopeice, citate la tot pasul, ajunseseră reperele fundamentale pentru o ţară care se zbătea pentru subzistenţă.

Cum a fost posibil? Ieri, ca şi azi, o explicaţie ar constitui-o activismul infatigabil. Retorica aparatului de partid amintea mereu de merite recunoscute şi apreciate în lumea întreagă, re-legitimând Conducătorul cu fiecare propoziţie. Însuşi actul realegerii avea propriul său conţinut simbolic, ca „garanţie” pentru evoluţia ţării în aceiaşi parametri. Ar fi, apoi, vorba de procesul unei continue inovări, la nivelul formei, a stilisticii encomionului, cu păstrarea fondului. Cursa adjectivării nu mai cunoaşte(a) limită, înstrăinându-se, ca atare, de minima decenţă. Şeful (Statului) e un erou, are gândire clarvăzătoare, sclipitoare, vocaţie planetară, e exemplu luminos, ctitor, fondator, un Pater familias, stea polară, geniu, cârmaci etc. Dacă fraudarea logicii e evidentă, la fel se dovedeşte forţa practicii adjectivării maximaliste: mintea cetăţeanului obişnuit vibrează astăzi la atributele covârşitoare, imaginându-şi că, totuşi, a existat ceva întemeiat care să fi produs pronunţarea lor. Cu o privire aruncată şi la blocurile din jur, la Casa Poporului, cu un suspin după imaginea uzinelor de altădată, după viaţa „tihnită”, după epoca unui dolce farniente, nostalgia se instalează şi funcţionează ca scut şi frână în raport cu schimbările contemporane. Românii sunt, în parte, „bântuiţi”, adică inerţiali, întrucât continuă să se autorizeze de la un mit fabricat în deplin dispreţ faţă de realitate. Fabricatorii de discursuri, castă mai puternică, efectiv, decât ideologii înşişi, au de ce să fie mândri (o mândrie tristă): în ciuda inventivelor bancuri, cu tot scepticismul de fond al românului, omul nou a fost creat. Este un om care a căzut într-o formă de reflecţie desprinsă din Evul Mediu – corpul fizic al Conducătorului a dispărut, dar corpul său mistic începe o lungă aventură. Înclinaţia umană spre reprezentările mistice (sau misticoide) este mai puternică decât suntem dispuşi a crede. Scriitorii, artiştii, în genere, nu sunt scutiţi de căderea în râvne parohiale, ascunse, poate chiar inconştient, după impulsul reformării, primenirii, evacuării ancorelor împotmolite etc., ş.a.m.d, ş.c.l. Şi, totuşi, nu cumva reactivii literaţi de astăzi au oarece conexiune cu intransigenţa marxistă care demoniza autoritatea epistemică? Ar rămâne, atunci, autoritatea lor. Chestiune de plebiscit, poate? Cu Trahanachi upgradaţi la discurs? Nu prea credem. Dimpotrivă.