Categoria textelor de atitudine are o postură ingrată. Este suspectată, aprioric, de instincte revanşarde, alimentate de un grund resentimentar, cum demonstrează un Max Scheler, de exemplu; pe de altă parte, se consideră, îndeobşte, că nu presupune construcţie, efort thetic, ci reprezintă o improvizaţie dependentă doar de momentul ce a inflamat condeiul sau tastatura. Că atari parti-pris-uri sunt contraproductive şi falacioase, în fond, mai ales în perioadele care pretind reactivitate (recuperări simbolice, tranziţie, mutaţii mentalitare, efortul de reparare, în genere, a busolei naţionale) se observă cu ochiul liber în tropismele intelectualilor români sub vremile noii democraţii.

Şi elitele aparţin, chiar dacă au rezerve tradiţionale de tip Castalia, jocului democratic, în care trebuie, pentru a nu se pulveriza echilibrul necesar funcţionării societăţii, să se descopere versantul constructiv, axat pe cultura dialogului, bazată, la rându-i, pe principiul toleranţei. O temă, iarăşi uşor vizibilă, chit că incomodă, ar fi relaţia tensionată între putere şi cultură. Survolarea uşoară a domeniului sociologic conduce la evidenţierea a două concepţii privind puterea: una aparţinând lui Max Weber, cu accent pe individualitate, alta lui Talcott Parsons, valorizatoare a grupului armoniza(n)t. Cum s-ar prezenta imaginarul omului de cultură în raport cu mirajul, eventual şi necesitatea, puterii? În câteva cuvinte, dur comprimate, astfel: acest imaginar este elitist şi autoreferenţial, graniţele sale cheamă ideea de „stat în stat”, ierarhizările constituie apanajul respectivului stat simbolic autonomizat. Totuşi, acolada, fie şi coroana de rege pentru o zi – să zicem, de autor de best-seller la un târg de carte – este dată de Establishment. Iar literatul s-a întors să-şi poarte coroana hipnotică în micul său regat, cu închegări, pe alocuri, butaforice. Imagine nu tocmai măgulitoare pentru insul cult în general; mirajul acesta exercitat de prestigiu sau dominanţă a fost deconstruit de Karl R. Popper într-un op celebru, Societatea deschisă şi duşmanii ei. Interesat, cum se observă din ieşirile la rampă, mai ales de charismă, scriitorul român trăieşte în orizont mai degrabă simbolic decât pragmatic.

Comportamentul nu-l caracterizează doar pe el: destui conaţionali, dacă nu cumva majoritatea, deşi necititori şi neinformaţi, procură şi cultivă însemnele exterioare ale unui standing social – paşaport, celular reînnoit permanent, maşină occidentală ebluisantă, vacanţe la tropice vesele, studii externe pentru copii – deoarece acesta este trend-ul, procedura diferită antrenând zvonistica descalificantă a gurii satului, cum ar zice Slavici. Simbolicul pare să învingă realitatea. Încă disputat între cultura ruşinii şi cea a vinovăţiei (cu termenii lui E. R. Dodds, din Dialectica spiritului grec), românul, născut poet (sic!), tinde să se autoînţeleagă, alcătuindu-şi, ceea ce explică slaba acţiune a impulsului autocritic, o reprezentare de sine în jurul mitului unei purităţi originare. Noi am fost paşnici, noncombat, cu valori atemporale din speţa metafizicului (evocate de un Blaga în Spaţiul mioritic, rafinate în mai multe volume de C. Noica), dar o forţă represivă, agresivă, asupritoare, pe nedrept, desigur, ne-a frânat.

Stratul conştiinţei care acordă întâietate vetrei, matricei, imuabilului se dovedeşte mai puternic decât funcţia contextualizantă, care te obligă la confruntări in praesentia. Or, noi stăm bine, epistemologic, la dialoguri in absentia: Străinul, Celălalt, vine cu discursul sincronizării, unul de tip prospectiv, noi mutăm discuţia pe teren retrospectiv, populat de figurile voievodale, cu aureolă care solicită, dincolo de epoca romantică, dedicarea de ode şi ditirambi. Unui Occident văzut ca decadent, obosit, căci obsedat de utilitarism (vezi şi prea-cunoscuta diatribă a filosofului autohton la adresa „Germaniei untului”), mioriticul îi propune o metafizică, adică, grosso modo, o călătorie prin tunelul timpului, perdantă diplomatic, cu popas prin Kogaion şi cu ipoteza mirobolantă, demnă de filmul Avatar, că noi, şi nu alţii, am fi urmaşii atlanţilor. Prinţul Charles ne laudă, sau mai precis laudă „rezervaţia naturală” pe care a descoperit-o, dar călătorii străini care şi-au distrus maşinile pe drumurile ţării lui Dracula emit cu totul altfel de mesaj.

Forţa şi abilitatea necesare pentru a oxigena peisajul ar putea-o deţine tinerii universitari de azi, în măsura în care înţeleg lecţia lui Braudel, conform căreia momentele de acceleraţie a istoriei – fracturile de timp, altfel spus – nu conduc imediat la o reajustare a sensibilităţii spirituale, care este ordonată doar de durată lungă. Chestiunea rezidă, aşadar, în descoperirea – delicată manevră! – setului de instrumente cu care să manageriem defazajele survenite între compartimentele societăţii, în special între economic-social şi imaginar. Înseamnă să detectăm căile transformării orizontului, în care s-au desfăşurat până acum axele intelighenţiei noastre, orizont ontologic (pivotând pe atemporal), într-o abordare renuvelată, pornind de la stringenţa confruntării directe cu istoria. Să lăsăm bovaricilor, totuşi, poveştile cu energiile teribile din Bucegi şi cu axis mundi afiliabilă Sfinxului. Nevoia de literatură e una, perfect inteligibilă, omeneşte vorbind, Kesarion Breb, de pildă, este literatură, realitate ar trebui să fie emulii asprului Titu Maiorescu, mai ales cel din În lături! şi din Retori, oratori şi limbuţi.