Într-o primăvară, ce pare atât de îndepărtată, încât destul de puţini amintesc despre ea, deşi e vorba de anul 2008, se stingea, la Paris, un mare caracter al acestui neam, fiică a altei personalităţi ce a modelat generaţii întregi. Monica Lovinescu ar merita rediscutată, adică recitită şi citată ca atare pentru glosele sale la vremuri ieşite din ţâţâni, după care – sfântă uitare! – unii mai oftează şi acum.

Ce expediţie teribilă şi iluminantă a fost viaţa de până azi a exilaţilor care s-au simţit datori să devină vocea radiofonică a captivilor din ţara lor de baştină, pe unii salvându-i de persecuţii, pe alţii de umilire, şi pe toţi de sentimentul mortificator că totul e fără consecinţe. Este în chestie o expediţie în teritorii străbătute mai rar de către mentalul românesc: modestia, pudoarea, sacrificialul, sensibilizate în semnalarea promptă a abuzurilor, cu nestrămutată credinţă în forţa redemptivă a cuvântului pasibil să frisoneze tiranii. Prioritatea mâinii care scrie este de căutat într-o estetică a transpersonalului, situabilă, sfidător pentru amatorii de taxinomii, undeva la graniţa dintre literatură, istorie şi modul biblic al blestemului de a nu fi vreodată liniştit în raport cu tragediile îndurate sau asistate. De unde un tip aparte al expresivităţii, de întâlnit doar la experienţa intelectualilor estici, prea multă vreme supuşi mecanismului erodant al conştientizării lucide de grozăvii grefate pe un fond societal mai degrabă inert (şi, poate ca prim exemplu, mă gândesc la Milan Kundera).

Impresia de estompare a propriei fiinţe este covârşitoare în cazul Monicăi Lovinescu, mai ales pe fundalul unei tendinţe narcisiace în cultura noastră actuală, care, în ciuda unor critici consistente venite, să zicem, din direcţia lui Virgil Nemoianu sau Sorin Alexandrescu, dezvoltă tumoral categoriile anecdoticului şi personalizării discursului critic. Or, nimic mai impersonalizat, în epoca postdecembristă, ca testimonialul Monicăi Lovinescu, şi asta în ciuda tensiunii permanente la nivel sintactic. De aceea, autoarea spune limpede că mărturiile ei „nu reconstituie o existenţă, ci o agitaţie”. Abordăm cazul unei vieţi extrem de bogate, dar nicidecum invidiabile. Câţi proaspeţi parizieni ar fi fost dispuşi, în ordine pur umană, să-şi disperseze orele între primiri de mesaje, covârşitor triste ori deconcertante, dinspre realitatea comunistă, pe de o parte, şi compuneri de mesaje, multe sub imperiul precipitării, în scopul nobil de a nu lăsa să treacă clipa cea repede? Deseori, reacţia rapidă de la microfonul Europei Libere redresa o situaţie din România. Nu sunt în chestie răsturnări spectaculoase, şi nici revoluţii, ci intervenţii punctuale, cel puţin dacă observăm faptic. Dar senzaţia, pentru prizonierul din ţară, că cineva acolo, la Paris, monitorizează şi nu tace, valorează mai mult decât multe gesturi disperate, şi asta a condus, milimetru cu milimetru, dacă avem viziunea Şcolii Analelor, la erodarea şi colapsul totalitarismului.

Când i se publicau Unde scurte (în şase volume inestimabile pentru cunoaşterea acelei dark side din cultura noastră – câţi dintre tinerii critici le-au parcurs integral ori măcar le au la îndemână în bibliotecile lor garnisite, altfel, cu extrase la zi de pe Internet? –, Monica Lovinescu recunoştea, cu senină amărăciune, că redactează, de fapt, un mare catalog de obsesii, grupate în jurul ideii esenţiale că pierderea memoriei riscă să ne depeizeze mai eficient decât deceniile numite satanice, izolante etc. Orice acţiune devine coerentă prin racordarea la trecut; astfel se explică, între altele, prietenia, în sensul ei tare, ce interzice superfetaţia eului. Ce am făcut în ultimii nu cinci ani, cum se întreba în „romanticul” decembrie 1989, ci de la bun început, iată un mugure de adevăr în discursurile noastre identitare, un început de neascundere. Această aletheia mi se pare fundamentală pentru revizuirea canonului estetic. Nu estetizare (tradusă, câteodată, ca mistificare convenabilă a vieţii auctorelui) aş cere celor ce se încumetă la panoramarea culturii române, ci adevăr, în accepţia sa din logică – adaequatio intellectus ad rem.

Auzim, frecvent, că X are un număr impresionant de judecăţi memorabile, ergo este un mare critic. Este oare suficient pentru a sări la calificativul „mare”? Nu cumva s-ar cuveni luat taurul de coarne şi să se admită că, pentru o cultură cu evoluţie atipică precum cea română, factorul atitudine a fost, deseori, mai relevant, decât factorul talent (atât de pretabil la impostură şi la turcire)? Un jurnal din exil, bazat pe estomparea ego-ului, constituie un bun prilej de a chestiona suspect de agreata expresie „rezistenţă prin cultură”. Nu contest valoarea euristică, considerabilă, a sintagmei, aş relativiza însă eficacitatea ei. Sorin Alexandrescu rosteşte, la un moment dat, imperativul pentru o conştiinţă patriotică: „Nu numai în cultura română, ci şi pentru ea”. Acest simplu „joc” prepoziţional spune multe despre necesitatea distanţării, ea însăşi, după Gadamer, „un comportament metodologic”. Văd mai convingătoare memoriile unui exilat situat în cadrul acelui pentru, decât o elaborată istorie literară întemeiată, fals, pe primatul operei, de parcă am fi rămas la înţelegerea esenţialistă, metafizică, a operei de artă. Asta e posibil, neîndoios, dar la nivel filosofic, iar relaţia critică pretinde şi o doză de pragmatism. Eficacitatea, cum spun hermeneuţii, se măsoară în cadrul distanţei.

O teză, extrasă din atâtea experienţe „inenarabile” (vorba autoarei), va continua să zgârie timpanul multor „esteţi” din ţară: „opera de artă nu se poate să nu sufere de pe urma minciunii, slugărniciei etc.”. Literatura nu e o „rezervaţie”, nici un ţarc pentru „profesionişti”, ci un teritoriu de cercetat, cu graniţe misterioase, unde doar cei curajoşi, „neturcizabili”, sunt demni de respect.