În raport cu o cohortă de opiniomani de pe net, unii, şi nu puţini, gardaţi de mai multe doctorate, începem să ne gândim, cu oarecare melancolie, la ceea ce ar însemna un ins mediu, nu banal, desigur (ca în imposibilele discursuri, de extracţie neculciană, ai zice, ale celor crezuţi atinşi de aripa geniului, şi mimând o modestie de tot greţoasă), ci previzibil, non-agresiv, old school, de dinainte de New Age, nevizitat, defel, de mica voce a excepţionalităţii.

Cel mai simplu şi mai agreabil, stilistic, e să deschidem călinescianul Clasicism, romantism, baroc pentru a extrage câteva elemente de antropologie culturală sui generis în ceea ce-l priveşte pe omul mediu, detectând şi conţinutul „stabilităţii” sale. Astfel, el este „sănătos” (însă e vorba de o sănătate tip „gladiator”, cu „insuficienţă a antenelor nervoase”), „viril, calm, cugetat”, demn, decent, cu bun simţ, inteligibil în actele sale, bazat pe o „onoare moderată, fără subtilităţi”. Se încheagă, cum se vede, un portret absolut onorabil, evident dezirabil, chiar dacă G. Călinescu mai strecoară câte un bemol în caracterizare, notând că insul clasic (identificat, în continuare, la modul ideal, cu cel canonic, adică previzibil şi uniform, deci mediu), „are o percepţie de sine ştearsă, e obiectiv”, euforia lui e „cam primitivă”, problematica lui subîntinde „inteligibilul elementar”, cu excluderea metafizicii. Strada românească ar zice: „nici prea-prea, nici foarte-foarte”, recte prudent, iubitor de comodităţi, care critică (e obiectiv, nu?), dar nu riscă, recte moderat, echilibrat, repudiind, cu o scuturare dispreţuitoare din cap, spaţiile pe care spiritul nu le-a colonizat încă. Are „o imagine ne varietur a vieţii” – sesizează, iarăşi Călinescu –, drept care invitaţia la disecarea lucrurilor, la analitism, la concatenarea cauzelor şi efectelor o socoteşte drept „filosofie” (pe care nu o vede deloc cu ochi buni). Canonicul nu se arată euristic („suferă de incuriozitate” – citim în „Divinul Critic”), imită modele, e „preceptistic” (aplică reguli), deci e conservator, formalist şi, quod erat demonstrandum, convenţional.

Tot ce nu corespunde acestui tablou este, din perspectiva middle class-ului, hybris curat. Mai precis, curat murdar.

Să inventariem câteva piese retorice ale dosarului, selectate dintre acelea care intimidează orice spirit critic, deconcertat profund de vitalitatea uluitoare a unui mod de viaţă complet desacralizat. „A fi realist” şi „a fi cu picioarele pe pământ” sunt sintagmele cu cea mai mare ocurenţă în discursul de escortă generat de burghezul cumsecade. Se poate produce, ocazional, o veritabilă întrecere cu scopul de a se stabili cine este cel mai teluric dintr-un grup, care anume este mai străin de categorii odioase precum „speculativul” sau „subiectivul” (ce să mai discutăm de „metafizic”!). O altă expresie recurentă ar fi „adevărul se află undeva la mijloc”, expresie numai bună de rostit în cazul disputelor, controverselor, conflictelor, pentru că „echilibrat”, nu-i aşa, e să te menţii echidistant. Alte cuvinte expuse cu maxim respect (plus o genuină invidie) sunt: gospodar (e vizat bricoleurul mioritic, geniu al improvizării tehnice şi reparator a tot ce există, de la autoturism la chiuvete şi aparatură casnică), strângător (cu o mentalitate de furnică muzeistică, care culege şuruburi şi garnituri de te miri unde, pentru a le duce în boxă, motivând, înţelept, că „nu se ştie când trebuie”), patriot (adică anti-Occident, anti-FMI, anti-conspiraţia sionisto-americano-maghiaro etc. şamd, şcl), descurcăreţ (expert în navigarea printre legi, în aranjamente, pile, fofilări). Nu altfel stau lucrurile cu: a fi de replică (deziderat echivalent cu a închide şmechereşte gura preopinentului prin numărul de decibeli, invocarea statisticii – „toată lumea e de părere că…, numai tu…” –, aluzii grosiere la intimităţi sau preferinţe personale), a avea bun simţ (a nu urmări o idee până la capăt, căci procedeul oboseşte, agasează sau duce la găsirea vinovaţilor, situaţie ce strică din echilibru şi bună dispoziţie; corolar: un om de bun simţ, sau „de bine”, e mereu zâmbăreţ, ofensiv-miştocar, jurând că încruntatul este urâtul din folclor), a rosti cuvenitul „săracii de ei“ la imagini atroce de după cataclisme vizionate la ştiri, în timp ce se ia o copioasă masă.

Trebuie să concedem că forţa clasei mijlocii este incontestabilă, ba mai mult, dacă nu e chiar adevărul democraţiei (în sens etimologic), e măcar o garanţie, prin însăşi existenţa ei împotriva erorii (tentaţia totalitarismului, de pildă). Când vine însă vorba de formele simbolice caracteristice acestui crucial segment uman, pentru intelectualul formator de imaginar (profesor sau artist) încep să se profileze întrebări grave care ţin chiar de justificarea sa (a formatorului) în societate. Mai precis: în ciuda eforturilor de accentuare a educaţiei liberale (înţeleasă clasic, drept una care privilegiază înclinaţiile individuale şi selective în cultură), legiuni de cetăţeni cu diplomă campează, odată scăpaţi de supravegherea şcolii şi de sistemul ei de penalităţi, în teritoriul teledependenţei, al non-problematicului, al consumismului pasiv, de comoditate consimţită fără traume: „ce să-i faci ?”. Ce a rămas de pe vremea supravegherii din sălile de clasă e un cumul de superlative (multe deşănţate, otova) şi citate (bune la toate). Inflaţia de superlative ameninţă să devină o pioasă amintire, căci asistăm la o metamorfozare de la palierul sinonimic (am văzut un film fantastic/ senzaţional/ uluitor/ formidabil etc., cu o actriţă teribilă/ grozavă/ apetisantă/ seducătoare etc.) la indistinctul teren popularo-rromo-simpatic: „am văzut un film mişto cu o gagică de balamuc”.

În ipoteza obiecţiei că exemplul dat ar putea ilustra fenomenul de subcultură, hai să mai spunem o dată că subcultura e deja altceva, ţinând de dezvoltarea aptitudinilor subversive, total străine de ierarhii şi clasici. Insul de cultură medie, dimpotrivă, se cramponează de clasici, pentru el ierarhiile sunt îngheţate, mitologizate, Eminescu e om deplin, Mioriţa e sublimă, Enescu şi Brâncuşi sunt ambasadorii noştri cei mai creditabili etc. Dacă îi pui în faţă vreun poet mai nou, cam fără rimă şi ritm, vreun nouăzecist sau douămiist, să zicem, reacţionează compătimitor: „Dacă şi asta mai e poezie…”. De fapt, nu prea înghite poezia („înţelege” Bolintineanu, Coşbuc, Păunescu, dar deja necuvintele stănesciene îl avertizează asupra posibilei neintegrităţi mentale a emitentului), însă e cinefil volubil (tronează în top, bineînţeles, Pe aripile vântului şi Pasărea spin), face zapping (între telenovele, motivând, când devine strident cretinismul lor, că priveşte „pentru haine şi interioare”), nu refuză muzica clasică (Ravel cu Bolero-ul e tot ce-ţi poate solicita, dacă-l torturezi să aleagă). Are şi lecturi – preferă genuri (nu autori, al căror nume, câteodată complicat şi pretinzând cunoaşterea de limbi străine, nu-l reţine): crimă, ocultism, aventură, horror, SF, sexy, paranormal, Ion Ţugui, Pavel Coruţ (îi considerăm pe cei doi citaţi drept genuri). În plus, e şi colecţionar de tomuri monumentale (Istoria… lui Călinescu, Getica lui Pîrvan, Larousse-ul etalat artistic), de statui clasice în versiunea lor de bibelouri (vezi Caragiale, cu frăgezitorul de ţâri), de tablouri având ca teme predilecte Răpirea din serai, Suzana în baie, Cerbi la izvor.

Lăsaţi în pace, reprezentanţii culturii medii (căci medie, aici, din păcate, nu înseamnă decât stoparea unui proces de internalizare a valorilor undeva pe traseul autonomizării de tip liberal a individului) generează haos axiologic, ajungând să înlocuiască întrebarea „este adevărat?“ cu „e vandabil?” ori „e plăcut?”. Privat de ideea unei autorităţi pe care nu o suportă (ce trebuie să-mi explice un critic de artă cutare operă, eu nu am cap să înţeleg?), educatul mijlociu e pradă uşoară pentru nisipurile frumos mişcătoare ale kitsch-ului şi snobismului, specii inferioare de hedonism, însă vioaie forme de iresponsabilitate nesancţionate social, faţă de care intelectualul autentic (care va fi fiind acela, ştiu eu, temător de Kant, de Leibniz, sau, mai grav, de Dumnezeu) se manifestă eufemistic. De ce? Din conivenţă, laşitate, pesimism, lene sau oboseală pur şi simplu? Toate la un loc? Ştim, dar constat că nu vrem să spunem.