Teorii ale stigmatului etno-psiho-cultural românesc s-au tot articulat după 1989, stârnind mânia patrioţilor de serviciu specializaţi în discursul identitar triumfalist, a cărui megalomanie este egalată doar de mitomanie (despre această problemă particulară – confuziile epistemologice voite din proiectul istoriografic – s-a pronunţat sistematic Lucian Boia). Destule rezerve asupra legitimităţii mândriei noastre absolute de ospitalieri şi echilibraţi (popor cuminte – cu minte – deci, exemplar) au venit încă din partea umaniştilor (Costin, Cantemir), ca să se amplifice prin Budai-Deleanu şi să devină atitudine politică la paşoptişti şi unionişti (al căror program solicita, şi obţinea, în primul rând, principe străin), pentru a dobândi, la unii interbelici, caracterul profetic al „urii de sine”, din scrieri precum Schimbarea la faţă a României. Dacă păcatul nostru capital pare a fi, sintetizând, acela al autoînţelegerii, redresarea nu este posibilă decât prin contextualizare, noţiune ce tractează termeni ca deschidere, integrare, sincronizare. Da, dar privind către cine?

Pentru a răspunde, un reper esenţial al discuţiei în chestie mi se pare E. Lovinescu. Iată ce susţinea teoreticianul acum mai bine de 90 de ani: „Cu mijloacele de răspândire instantanee ale timpurilor moderne, puterea de difuziune a imitaţiei a devenit aproape nelimitată./…/ Caracteristica epocii noastre e tendinţa de generalizare şi de uniformizare a obiceiurilor şi a instituţiilor. Acest proces de unificare e, negreşit, ireversibil, deoarece nu mai putem concepe, fără un cataclism social, revenirea de la identitatea aproximativă a unei Europe cuprinse de o adevărată contagiune civilizatoare şi, deci, nivelatoare, la o diversitate regională”. Că textul sună ca şi cum ar fi redactat astăzi, nu e nevoie să demonstrez. Şansa noastră era, cum se vede, definită şi armată ştiinţific, ideea generală (cu sugestii, desigur, din Gabriel Tarde) bazându-se pe reciclarea/ estomparea patriotismului retrospectiv (ce degenerează uşor în naţionalism exacerbat), care invită pe acea cale nefericită denumită de Friedrich A. Hayek drumul spre servitute. Nu numai laureatul Nobelului pentru ştiinţe economice probează falimentul oricărei iniţiative de planificare autonomă (autoînţelegere xenofobă), ci şi Arnold J. Toynbee, pentru a numi doar doi specialişti care l-ar fi apărat pe Lovinescu, cel acuzat, şi în epocă şi acum, de diletantism în domeniu.

În Studiu asupra istoriei (vol. IV), Toynbee inserează un capitol iluminant pentru mizeria izolaţionismului aşa-zis păstrător de valori naţionale – Eşecul autodeterminării. Textul este recomandabil tuturor nostalgicilor după acea eră când nu mai aveam – motiv de înaltă mândrie şi aleasă simţire – datorii externe. Ca şi Lovinescu (ce voia să-şi intituleze Istoria… discutată Procesul de formaţie a civilizaţiei române în veacul XIX – dar numele i s-a părut prea lung), Toynbee va pune în evidenţă, isterizându-i pe marxişti – preponderenţa factorilor spirituali faţă de cei materiali (tehnologici) în configurarea unei civilizaţii. De asemenea, dacă tot am făcut paralela, să amintesc şi suportul religios al complicatei geneze despre care este vorba: Toynbee găsea că civilizaţiile importante se coagulează în jurul marilor religii ale omenirii, în vreme ce E. Lovinescu constată „insuficienţa ortodoxismului ca factor de civilizaţie”. Se citează, în argumentaţia condusă elegant, dar ferm, şi opinia tranşantă a lui Soloviov, replică la pretenţia Bisericii răsăritene că se păstrează mai aproape de Dumnezeu decât de păcătosul pragmatism lumesc: „orientalul se roagă, pe când occidentalul se roagă şi lucrează. /…/ Isus Christos a întemeiat biserica nu numai pentru a contempla cerul, ci şi pentru a lucra pe pământ şi a lupta împotriva porţilor iadului”. Letargia naţională, sesizată – din nefericire sau nu?! – şi de călătorii străini, provoacă o cvasiunanimă stupefacţie. Aducând motivaţii, de regulă, din zona dogmelor ortodoxe ale abstragerii, omul mioritic, amestec latino-slav, receptează circumspect, murguleţo-moromeţian, cu un fior rejectiv, vântul schimbării. Să rememorăm părerea lui D. Drăghicescu (citat şi utilizat consistent de Lovinescu) dintr-o altă carte fundamentală a culturii noastre – Din psihologia poporului român: „Dintre toate popoarele creştine, de orice rit, românii sunt poporul cel mai sceptic, cel mai puţin credincios”. De aceea, la 1848, moment minuţios şi judicios abordat în Istoria civilizaţiei…, poporul, inerţial şi cu o opinie despre străini ca în Hanu Ancuţei, îi numea pe reprezentanţii înnoirii pantalonari sau bonjurişti pentru că refuzau fustanela orientală şi pentru că, spre deosebire de lâncezeala delicioasă a părinţilor lor, care se abandonau până la autoanihilare (vezi Săptămâna nebunilor) oţiului ritmului de viaţă oriental, se trezeau de dimineaţă şi, „câtă lipsă de distincţie!” (cum îşi aminteşte N. Gane), erau activi. Pentru acest activism, în sens goethean, pledează E. Lovinescu, elogiind liberalismul ca forţă revoluţionară chemată de spiritul veacului (saeculum) să facă istoria.

În polemica sa cu variantele tradiţionalismului (neojunimism, neoconservatorism, ţărănism, gândirism şi năism incipient), Lovinescu a gândit, simţind importanţa capitală a confruntării, o structură tripartită a cărţii lui, pentru a-i favoriza impactul. Secţiunile (Forţele revoluţionare, Forţele reacţionare, Legile formaţiei civilizaţiei române) beneficiază de subtitluri analitice, paratextul funcţionând ca un excelent vademecum prin arcanele eruditei, dar fluentei desfăşurări atât istorice, cât şi taxonomice. Arheologia tradiţionalismului nostru (cu prea puţina sa … tradiţie) indică faptul că apărătorii pasionaţi ai establishment-ului cultural şi ideologic etalează un romantism social şi poetic, apt să explice formele vieţii revolute, când nu folosesc goarna şi cădelniţa ca arme de luptă tipice „inadaptabililor împotriva mersului firesc al societăţii noastre”. Un tradiţionalism real, expurgat de paseism şi idilism, presupune existenţa unei epoci clasice, „de superioritate incontestabilă şi prestigiu moral”.

Cu alte cuvinte, Lovinescu identifică mentalul hrănit de cultul eroilor şi de mitul patriei etern primejduite (vezi intervenţiile decise ale lui Eugen Negrici din Iluziile literaturii române), pândite de comploturi şi planuri expansioniste, cu reacţiunea antiliberală. Merită apreciat, probabil prioritar, efortul lovinescian de a exorciza spaima de Celălalt, perpetuată de impunătorul adagiu „Cine-a îndrăgit străinii/ Mânca-i-ar inima câinii”. Contra mesajului autoritar şi xenofob se ridicase în epocă şi Ştefan Zeletin, încurajând „importurile” ideologice şi economice de tip capitalist (în Burghezia română. Originea şi rolul ei istoric).

Cred că recitirea lui E. Lovinescu ar constitui un răspuns cu busolă sănătoasă la o mulţime de întrebări ce neliniştesc, artificial, opinia publică de la noi, derutând cetăţeanul şi întârziind, vinovat, fortificarea societăţii civile.