Am văzut şi am deplâns, de curând, violenţe publice, evitabile, triste, şi, la rigoare, absurde. Mai ales în condiţiile în care s-au petrecut într-o ţară europeană, aliniată unor valori menite, absolut toate, să ocolească violenţa şi entropizarea sistemului, în general. Unii decidenţi par, pur şi simplu, să nu fi auzit de aceste valori, care fac, la urma urmei, diferenţa dintre democraţie şi alte forme de agregare socială. Dacă am repera incubatorul derapajelor umane – şi mă refer mai întâi la violenţă – am putea într-adevăr renuvela speranţa. O speranţă ce a primit nenumărate lovituri după 1989, şi în ce ne priveşte, şi la nivel mondial. Pe fondul unei stări de spirit mai degrabă pesimiste, cu orizont sărăcit al standardului de viaţă, ceea ce ne trebuie, hic et nunc, e calmul reexaminării la rece a elementelor perturbatoare. Că le zicem revoluţii permanente sau practici ale schimbării (tot atâtea eşecuri plătite scump), drumurile spre servitute, cu expresia lui Friedrich Hayek, au devenit mai uşor recognoscibile. Dar de ce nu le recunoaştem încă? Poate pentru că nu s-a forat suficient spre a depista locaţia pepinierei de indivizi care toarnă nisip în angrenaj, în vreme ce noi îi contemplăm pe respectivii „agitaţi” în virtutea dreptului lor (constituţional! cum altfel?) la acţiune. Practic, teroristul e format, tolerat şi, la rigoare, încurajat de largul nostru cadru conceptual (când se întîmplă ca el să fie liberal) şi instituţional. La cel din urmă aş căuta explicaţii funcţionale, dincolo de obişnuitele apeluri, călduroase sau nu, la consensul societal, gândindu-mă, mai ales, la succesul din veac al retoricii promisiunii.

Ne putem mira cum de sistemul generează facil atâţia inşi optimizaţi pentru promisiuni, specie nebuloasă, potenţial manipulatoare şi practicabilă fără efort. Tocmai pentru că nu solicită consum energetic, promisiunea constituie, probabil, cel mai răspândit obicei retoric. Utilizat în dialectica recompensă-puniţiune, la vârste mici, îşi găseşte un alibi. Aruncat însă în practica socială, are darul să ne alerteze subit, mai ales când limanul promis e întrevăzut în termeni de postulat. Insatisfacţia şi complexele faţă de prezent ne fac prea des să nu distingem calea spre noul Eldorado. „Prin postulat – observă Raymond Aron – violenţa revoluţionară alcătuieşte proiectul unui viitor non-violent, dar nu există totuşi nimic care să ne îngăduie să conferim acestui postulat o plauzibilitate oarecare” (Istoria şi dialectica violenţei). Decurg două ipoteze de aici, pe care prefer să le formulez tern, pentru a învesti termenii cu toată gravitatea cuvenită. Există, mai întâi, promisiunile pozitive, de rit politicianist, omniprezente, inevitabile într-un scenariu agonal, şi de regulă abandonate pe traseu ca nişte exuvii. Avem însă, pe de altă parte, promisiunea cu semn ontologic minus, ataşabilă oricărui mental revanşard, la rigoare terorist. Cea din urmă are multiple şanse, statistic vorbind, să devină fapt. Mi se pare un caz elocvent, dramatic, pentru a ilustra how to do things with words, cum spune un filozof al limbajului. Din „nevinovate” acte de limbaj centrate pe practici elocuţionare religioase, mesianiste, veritabile boabe de fasole ale lui Jack cel din basm, se nasc monştrii supradimensionaţi ai fantasmei schimbării violente. Ai unei praxis de tip iacobin, sau bolşevic, sau gen jihad.

Macheta persuasuadantă e împrumutată, în astfel de cazuri, din mitosferă, cea responsabilă, de când lumea, de crearea unei stări de spirit epice, soteriologice şi motivante pentru explozia energiilor. Autohtonistul neinstruit, de oriunde, obsedat de „ţărişoara” lui, de „miracole” naţionale şi protocronisme, concepe timpul la modul cel mai păgubos, promiţându-şi, prin fraudă logică, doar succese. În linii mari, trei direcţii are gândirea violentului în stare latentă: ucronia, „ca discurs al ocaziilor istorice ratate (de regulă, din cauze exterioare)”, utopia regresivă „ca trecut glorios fictiv, în care competiţia pierdută în prezent e câştigată în imaginar” şi profeţia, „promisiunea fără acoperire la a cărei scadenţă părţile protocolului profetic nu vor mai fi de faţă” (v. Sorin Antohi, Exerciţiul distanţei. Discursuri, societăţi, metode). Din atari zone sosesc mesajele murmurate, o vreme, de minţile virusate de nihilism, pentru ca, la un moment dat, anticipabil, cuvintele (words) supraponderale să se transforme în lucruri (things), în acte distructive la adresa civilizaţiei mai stabilizate percepute ca afront.

Nu ai cum emite pretenţia de a concepe profilaxii ori soluţii la crizele provocate de un complexat, care acţionează, sfidător şi eficace, ca homo demens, după logica proverbului vechi cât homo sapiens: un nebun aruncă o piatră în baltă şi zece înţelepţi n-o pot scoate. Fără detenta taxinomiei, rămân de tatonat câteva simple portiţe spre înţelegerea nivelului de libertate/ civilitate a individului. Cum adică, au reuşit maoiştii să-şi anihileze virtualii sabotori (cum relatează, detaliat şi frisonant, Cartea neagră a comunismului) prin reprimarea elevilor cu note bune, consultându-se un simplu catalog, iar noi nu suntem capabili să distingem instinctele criminale ale interlocutorului (vizualizez trama unui film precum Psycho, unde Hitchcock reface, magistral, fazele contorsionate ale obsesiei)? Adică aliatul încurajat ieri ajunge Bin Laden-ul gen bogeyman de azi? Cum e posibil, se întreabă toţi, fie conceptualizând, ca Huntington, fie vituperând, ca unii preşedinţi occidentali, ca mentalităţile să intre într-un asemenea clash? Dintotdeauna m-a sedus o intuiţie – nu, nu politologică, deşi găsim avertismente puzderie asupra terorismului la Karl Popper, de pildă – scriitoricească, de hipersensibil păţit. Imaginând „omul fără însuşiri”, Musil identifică germenii nebuniei masificate în pliurile vieţii intime, aparent canonic domestice. Instructivă găsesc aici ideea incipitului inocent al demenţei deplânse ulterior de toţi pasivii iniţiali.

Când vine vorba de reflecţii implicând proiectul pedagogic – unde văd eu nexul explicării derapajelor – oamenii devin nervoşi sau, cum spuneam, pasivi. Unii rememorează subiectiv propria ucenicie nu prea reuşită, traumatizantă, ceilalţi nu consideră că zona ar fi vizitabilă pentru a descoperi Atlantida tocmai acolo. Şi totuşi. Nici un raţionalist nu agreează, să fim bine înţeleşi, programe eugenice tip Platon, Gobineau, Nietzsche, Mao, sau, mai ştiu eu, Miloşevici (alăturarea vizează, desigur, cultul renovării omului sau etnos-ului). Dar avem la îndemână o lupă suficient de puternică, omologată ca atare, mai puţin creditată, din nefericire, de „controlorii” mersului societăţii. Mă refer la lentila fără de care praxisul social ar fi unul de orbi puşi să repare ceasuri: examenul.

Ca formă de putere, în fond, examenul, cel profesionist făcut, adică pur şi simplu atent, reprezintă o garanţie a funcţionării sociale. Examinatul nedreptăţit ori neascultat ajunge mâine-poimâine să împuşte la nimereală lumea prin campus, să ia ostatici pentru a-i tortura, să bată oameni nevinovaţi etc. (pentru rest, cu aparenţă de fapt divers, urmăriţi ştiri TV din orice seară). Am găsit absolut iluminantă opinia, amplu argumentată, pe zeci de pagini, a lui Foucault: „În cele din urmă, examenul se află în centrul procedurilor ce constituie individul ca efect şi obiect al puterii, ca efect şi obiect al cunoaşterii. Examenul este cel care, combinând supravegherea ierarhică şi sancţiunea normalizatoare, asigură marile funcţii disciplinare de repartizare şi clasificare, de extragere maximală a forţelor şi timpului, de cumulare genetică neîntreruptă, de compunere optimă a aptitudinilor” (A supraveghea şi a pedepsi). E vorba de o tehnologie specifică de putere, care poate fi păstrată şi fără a recurge la măsuri antidemocratice: disciplina. Nu în sens cazon, ci instituţional, respectiv o formă ce suspectează orice promisiune, orice violentare a bunăstării celui disciplinat (individul cu serviciu obţinut prin examinare, familie şi viitor de asigurat copiilor, toate astea sub umbrela fricii lui Dumnezeu).

Pe scurt, vreau să spun că societatea deschisă îşi află propulsorul, nu chiar aşa de vizibil, în provincia pedagogică (în sensul goethean), cea ridicol remunerată la noi sau intoxicată de religie la unele popoare. Merită citat, iarăşi, Foucault: „Se face istoria experienţelor orbilor din naştere, ale copiilor-lupi sau ale celor sub hipnoză. Cine însă se va apleca asupra istoriei mai generale, mai difuze, dar şi mai determinante, a examenului – a ritualurilor, metodelor, personajelor şi rolurilor acestuia, a jocurilor lui de întrebări şi răspunsuri, a sistemelor lui de notare şi clasificare?”. Cred că e nevoie de o mai bună delimitare între principii de acţiune precum legalitatea şi sensul compromisului, pe de o parte, şi frica plus credinţa, pe de alta. Câtă vreme istoria nu e încheiată, şi în nici un caz n-avem temei să vorbim de ultimul om (oare vreun terorist?), mirarea în faţa numărului crescând de indivizi neclari în propriii lor ochi, teoretic incontrolabili (insensibili la argumente, dar capabili să folosească bâta) rămâne, dacă îmi e îngăduită „profeţia”, temă esenţială pentru viitorul comunităţii pe care unii o tot micşorează prin viteza comunicaţiilor, în timp ce alţii o dilată prin insertarea de barbarisme în organismul permisiv, în mare, cu orice manifestare de minoritar.