Inconsistenţa umbrei de Posibil domină structura volumului Elegia timpului, publicat de Gabriel Chifu cu subtitlul Un an de poezie (9 decembrie 2016 – 8 decembrie 2017). Deşi, ca în majoritatea asamblărilor lirice anterioare ale autorului, beneficiare de legato (şi aceasta este absolut unitară), modularea mesajului e una a tranzitivităţii, până la urmă se vădeşte – cum altfel? – că platforma fragilă a dicibilului se rupe, iar distanţa dintre pasiune şi vorbirea „întemeiată”, în loc să se reducă, prinde aripi nebănuite. Presează, pe destule versuri, impresia că nu mai poţi deosebi între esenţial şi accesoriu, că eşti amanetat de un val generalizat al grăbirii, iritării şi imposibilităţii de a evada din mişcări secundare, cronofage, istovitoare, din turbionul cărora poţi să nu apari tu însuţi. Rişti să devii mizantrop. Dar nu e cazul aici.

Imposibil să nu „argumentezi” cu un segment dintr-un poem intitulat O zi obişnuită din viaţa autorului acestor versuri: „Aşa e viaţa mea croită, îmi revin atâtea sarcini:/ urma să alerg în şapte sute/ nouăzeci şi şapte de direcţii deodată,/ peste tot era obligatoriu să ajung grabnic/ ţinând un vas plin de apă pe cap, din care să nu vărs/ nicio picătură. Habar n-am cum,/ dar se pare că am scos-o la capăt, încă o dată”. E o componentă stoică aici, cu atât mai mult că succinta descriere de obligaţii apare încorsetată, scriptic şi ideatic, de un „tablou” coşmaresc al nopţii precedente şi de o premoniţie a ceea ce va să vină după (încă) o zi de încercare de domptare a unor aspecte redevabile unei indomptabile ţări din Est. Ce aspecte? Printre ele, sindromul poporului de furnici, capabile să doboare, prin mărunţire sistematică şi oarbă, practic, până şi piramida lui Keops. Un grad de concreteţe la aspectul furor-ului la îndemână al mursecării celui cumva deosebit găsim în Poemul generaţiilor: „Ei vin în urma mea, sunt nerăbdători,/ sunt vijelioşi, sunt recenţi,/Aproape mă calcă-n picioare./ Chiar trec peste mine/ de parcă nu mă văd, de parcă eu nu exist.// Şi exist? Lumea mea e pe ducă, vai,/ atâţia au plecat, nimeni nu-i mai ţine minte./ Lumea mea se-ngustează, mi-a rămas mică,/ hăinuţă din copilărie în care nu mai încap”. De unde senzaţia acută de zădărnicie, captată în termenii care configurează, insistent, un eu înfrânt, spart, defect, captiv sau învins, chiar ferfeniţit. Spaţiile ruinate, în derivă, consună cu tribulaţiile lăuntrice, de Iov malgré soi.

Reperăm, însă, şi insularităţi ale sensibilităţii orientate spre valorile zenitale, cum ar fi textele dedicate fiilor poetului (Balonul meu roşu, balonul meu albastru) sau părinţilor (Cântec simplu, Strigăt către mama). Aceleiaşi categorii i se circumscriu câteva ode închinate iubirii (precum Poem despre voluptate ori Poem despre puritate) sau unor zone privilegiate ale lumii unde a simţit, ca înmiresmare mediteraneeană, mai ales, semnele deităţii (Undeva pe braţul Athos). În atari secvenţe, ductus-ul autoflagelant se estompează, frânează până la a lua voinţa nevoii de antiteză. Dar să nu ne mirăm. Seria monocordă a podurilor rupte, ŕ la Trakl şi Bacovia (versantul expresionist al românului), îşi descoperă singură contraponderea, câtă vreme replicile poetice la atâtea alcătuiri greşite (ori nedrepte, totuna) ale lumii şi eului sunt subsumate problematicii capitale a naturii, formelor şi efectelor creaţiei. Întrebări, la o adică, îşi poate pune orice suflet care are un răgaz oarecare în goana tranzientă, dar translarea planurilor dă reala măsură a anvergurii subiectului nostru. Prin urmare, mi se pare pertinent, în context, să-l citez pe un teoretician precum Mircea Martin, care, pornind de la teribila definire de către Roland Barthes a scriitorului drept un om care „absoarbe radical «de ce»-ul lumii într-un «cum să scriu?»”, comentează: „De ce-urile existenţei nu sunt excluse şi nici substituite prin cum-ul creaţiei, ci înglobate în el. Cum să scriu nu înseamnă altceva decât cum să gândesc cu creionul în mână, astfel încât să trec altora gândurile mele. Oricine îşi pune această problemă în chip radical vizează măcar, dacă nu realizează, condiţia de scriitor” (în Dicţiunea ideilor).

Acesta, spre pildă, ni se pare a fi nex-ul gândirii poetice producătoare a lui Gabriel Chifu. El se arată perpetuu tormentat de timpul corupător, de piatra şi de plumbul care i se toarnă, cu picătura, dar constant, în picioare, de dificultăţile, ca datum bilogic, în fapt, preocupat de a recunoaşte fiinţa „de esenţă astrală” de odinioară în pătimitul ancorat medical de acum. Însă, peste tot, dincolo de antinomia, aproape inevitabilă, de tip then and now, acolo versus aici, intervine frământarea în privinţa inteligibilităţii acestui tip de efort scriptic, de rit fundamental romantic, cu reazem în antiteze marcate puternic, şi cu inserturi suprarealiste şi avangardiste, în principiu, apte să genereze memorabile versuri parabolice şi alegorice. Unei poezii din prezentul volum, Ploaia de trei sute de zile, spre exemplu, îi aflăm un corelativ extins, explanatoriu, frisonant, în romanul omonim pe care l-a publicat în 2017, la Cartea Românească.

Cuvintele lui Gabriel Chifu, ţinându-se de o poetică, asumată, a denotativului, pentru a instaura şi a celebra trăirea de tip „ineluctabil” sau „inebranlabil” (cum îi spune el), atestă faptul că acele cuvinte nu stau, nu pot sta, complet nemişcate – melancolia pe care o au drept contrafort le imprimă o mişcare enigmatică, cvasi-imperceptibilă, prin care aparent lejera (dar severa!) încatenare de vocabule devine poezie adevărată. Transformarea sinelui pare, ca după logica exuviilor, o moarte ce se cuvine recunoscută şi întâmpinată: „În mintea mea, încet-încet, cu anevoie,/ el capătă temei/ şi dobândeşte chip în mine.[…]/ Eu tac, sleit, înfrânt, cutremurat şi în tăcerea mea/ mă pierd, mă-nec/ ca într-o încifrată mare, iscată pentru mine, pururi.” Vocea nu crede în „şantajul” vorbirii, în cei care spun întocmai ce se cuvine, în „minciuna” frumoasă pentru cei care cred că poezia e neapărat vrăjire fastuoasă a realităţii, care s-ar putea studia, eventual, ulterior, sub formă de repertoriere de tropi. Elegia timpului, titlu cât se poate de „literar”, îşi camuflează miezul pentru cei care cred că ar exista o segregare între limba literaturii şi limba propriu-zisă, când acolo nu e „decât” o omonimie.

Ceea ce comentăm nu ar putea uita aportul, tot de natură funciarmente lirică, al pictorului şi graficianului Mihaela Şchiopu, semnatara concepţiei grafice a cărţii şi a ilustraţiilor, fiecare dintre imagini preluând, iconic, „recognoscibil” chiar, idei şi stări de spirit din cam fiecare poem cauţionat, „suplimentar”, printr-o minte de vocaţie hamletiană.