Te uiţi la semenul tău, căruia telefonul îi sună ca maneaua, cu oarecare îngrijorare, şi te întrebi ce ai putea face ca el să nu mai stâlcească limba română, şi, în general, să nu mai ataşeze fiecărui cuvânt o obscenitate, căci îl auzi involuntar, nu vorbind, ci răcnind în celular, absolut satisfăcut de decibelii produşi. Observi cu uşurinţă că nu e original în ce spune, întrucât îi poţi identifica „profesorii” de vulgaritate, aceia omniprezenţi pe anumite posturi TV. Unde găseşti mediatorul între certitudinile omului comun şi idealurile tale şi ale castei de educaţi privitoare la îngrijirea sufletului?

Admonestarea simplă a lui average man, cum că nu are niciun aparat pus pe silenţios în sala de spectacol şi nu pare să-i pese deloc de asta, te poate costa o înjurătură hardcore. O privire pasageră la ţinuta indecentă a cuiva poate declanşa o retaliere fizică din partea energumenului care, oricum, nu ar avea scrupule nici să meargă cu maşina pe plajă, nici să arunce te miri ce pe geam. Specia are ca rădăcină plină de sevă „sănătoasă” ţinerea departe de cărţi. Unii chiar n-au deschis vreuna în viaţa lor, şi asta o ştim după propriile mărturii duios-pompoase, însoţite de un frison produs de eventuala lor relaţionare cu librăria sau biblioteca, de parcă le-ai spune că au o tarantulă pe carotidă. Nu îşi face nimeni iluzii că poţi salubriza un mediu de unul singur, din acest motiv e nevoie de efort instituţionalizat, care începe, logic, printr-un semnal de alarmă. Sigur că mă refer la recentul Comunicat al Uniunii Scriitorilor din România în privinţa degradării continue „a limbii române folosite în spaţiul public, ca şi a nivelului cultural general, în special din partea celor care, prin rolul lor social, sunt luaţi drept exemple de către categorii largi de cetăţeni”. Or, aici, lucrurile stau cu adevărat grav, căci vorbim de un tip de culpă care nu e socotită ca atare, poziţia celor mai mulţi inductori de opinie din media rămânând cea „clasică”, seacă şi, aparent, justificabilă tehnico-financiar: asta se cere, asta dăm. Nicio lege nu sancţionează amoralitatea din astfel de atitudine. Iar bullying-ul împotriva intelectualilor continuă, în forme mai mult implicite (cu atât mai perverse), e adevărat, inclusiv prin ideea funambulescă de a condiţiona reducerea pedepsei unor penali de scrierea unei cărţi, aspect care i-a lăsat bouche bée pe mulţi dintre ei înşişi, după cum au şi declarat, şi discutăm despre inşi foarte greu de impresionat. Ai zice că nu ai decât să depui armele în faţa trupelor masate de calibani, curată turmă, şi a prostului gust generat şi aprobat „din sfere înalte”.

Şi totuşi... . Am participat, în toamna aceasta, la un eveniment care te mai întremează în raport cu datele survenite de pe un teren prea puţin permeabil la fapte ale spiritului: lansarea, în comuna doljeană relevantă, a unui volum excepţional, Omul din Castranova, semnat de Eugen Negrici. Aş insista nu pe excelenţa stilistică a cărţii, lesne de estimat la asemenea condeier, ci pe semnificaţia alegerii subiectului şi a posibilului său impact într-o lume în care literatura e văzută, îndeobşte, ca un mecanism de tip trompe l’oeil, dacă nu cumva, mai des, ca o minciună. Afluenţă la manifestare, organizare impecabilă, antrenante discuţii şi înainte, şi după, cu oameni politici viu interesaţi de cultură (da, există!), ca şi cu cetăţeni atraşi pur şi simplu de povestea uluitoare a unuia dintre ei. Poveste cutremurătoare, autentică, aşa cum nu prea ai cum să vezi mânuind o telecomandă ca să obţii, de regulă, non-informaţii despre nulităţi erijate în vedete mesmerizante ale plebei.

Pe scurt, e vorba de modalitatea cvasi-miraculoasă de supravieţuire a unui combatant din al Doilea Război Mondial, întors, după încercări la limita suportabilităţii fiinţei, în localitatea ante-menţionată, unde i-am cunoscut foşti prieteni, nu foarte în vârstă, dar, în tot cazul, lucizi, în sensul precis că realizau, în evocări, că au fost contemporani cu un om hărăzit unui destin aparte. Eroul de război, ai cărui descendenţi erau de faţă la Castranova, are şansa de a trece din memoria apropiaţilor în legendă şi, acolo, în mit, graţie talentului unui literat. Da, tot literatura „mincinoasă”, care dă bătăi de cap tuturor minţilor filistine şi avare, care se enervează tot punându-şi întrebarea la ce bun aşa ceva? (altfel spus, ce venit îţi aduce lectura, ba chiar cunoaşterea buchiilor?). Purtând subtitlul protoscenariu, pledoaria – căci asta e, în fapt, o odă mise ŕ nu adusă onoarei –, se constituie un fel de reparaţie de ordin etic într-o lume încă neaşezată, care foloseşte cuvintele mai ales pentru a ascunde sau a trişa. Eugen Negrici, preocupat, dintotdeauna, să repertorieze simulacrele normalităţii, îşi indică clar scopul: „Cititorii – îndrăznesc să spun cititorii mei – deprinşi, cum au fost, să aştepte «contribuţii», eventual noi «contribuţii teoretice», vor fi poate surprinşi de subiectul şi stilul acestei cărţulii. Ea face parte din categoria – rareori, din păcate, ilustrată – a datoriilor morale cărora s-ar cuveni să le dăm, cu orice preţ, curs, apelând fie şi la puţinele rezerve de energie ce ne-au rămas. De ceva vreme mă urmăreşte gândul că scriitorii noştri, că noi, de fapt, nu ne-am făcut datoria faţă de istoria prea puţin luminoasă a acestui popor şi că vaste capitole ale acesteia au rămas neconsemnate sau au fost tratate superficial, stângaci (precum în vremea romantismului) ori în spirit greţos-partinic ca mai târziu, după un secol. (…). Un scenariu, sau, mai bine zis, un pre-scenariu, în care comentariul şi divagaţia sunt absente, te fereşte de derapaje sentimental-eroice şi de păguboasa stilistică a efectelor (cu excepţia, poate, a efectului de ansamblu)”.

Antamarea morală se cere, neîndoios, susţinută de virtuţi expresive, şi, în punctul acesta, se recunoaşte de la o poştă talentul de maestru al cineticii. Trecerea prin stihii, ai zice că prin ghidaj divin, a soldatului evadat din lagăr, într-o iarnă cumplită, îţi cheamă în minte episoade celebre, iar primele la care m-aş gândi ar fi acela din I Girasoli (tradus, la noi, ca Floarea-soarelui, cu Marcello Mastroianni şi Sophia Loren, în regia lui Vittorio de Sica) şi cel din Doctor Jivago, anume pasajul cu întoarcerea la conacul îngropat în nămeţi.

Reţinem, însă, prioritar, altceva: numărul mare de oficialităţi prezente la Castranova, ca şi curiozitatea, netrucată, a multor băştinaşi, vizibil emoţionaţi că se poate vorbi şi despre unul de-al lor, fără emfază, cu respect, şi, mai ales, în afara oricărui program electoral. Asta, am văzut, i-a mirat, i-a pus pe gânduri şi, la rigoare, i-a încântat, dovadă că se mai poate face ceva civic prin înzestrarea literară dublată de onestitate.