Pentru profesor sau literat, siguranţa de sine, vizibilă în ton, a unor inşi care-ţi determină viaţa social, căci sunt politicieni, e ceva din speţa incredibilului. Mai degrabă am gira logic subiectele din Tales of the Unexpected sau din X-Files. Discursurile (vorba vine) unor responsabili pentru starea naţiei reprezintă un amestec, în sensul cel mai prost al cuvântului, de science fiction, fantasy, horror şi mystery. Niciunul dintre termenii enumerării n-ar avea ce să caute, de bună seamă, în prestaţia publică a unui oficial, care, în loc să expună statistici „de bine” de ordinul paranormalului, ar trebui să justifice lipsa infrastructurii, eşecul aşa-ziselor reforme din învăţământ şi sănătate, haosul administrativ – practic, să se autoinculpe. Or, asta ţine de o etică minimală, şi se pare că unii de-ai noştri n-au auzit de demisii de onoare sau de alte acte care succed demonstrării fără drept de apel a incompetenţei. Mă încearcă o serioasă îndoială cum că decidenţii recentisimi (deşi există excepţii) ar fi aflat de legătura strânsă între delirul verbal şi barbarie, sau, măcar prin şcoală, de Marea trăncăneală a lui Mircea Iorgulescu, demers dedicat imbecilizării unei societăţi prin evacuarea proprietăţii termenilor sau prin diluarea lor, în virtutea repetării mecaniciste, de tip solipsist.

Poţi îndrăzni să spui că insul trăncănitor de azi, fosilă fără imaginaţie sau june plin de ambiţ, cu oarece bagaj terminologic agrementat (doar pentru neologizări şi anglicizări ce iau văzul plebei), e sigur nestabilizat profesional şi are deja un trecut dubios într-ale şcolarizării, în genere. Sfântă naivitate: într-un grup prins în discuţie „civilă”, în faţa unui ecran la ora ştirilor, se va găsi mereu măcar un român cu reproşul pe buze – „Tăceţi, să auzim ce spune!”. Vorbitorul de pe sticlă fiind un succedaneu al lui Caţavencu sau Farfuridi, arhicunoscut prin faptul că n-a spus niciodată nimic din sfera coerenţei. Dar mioriticul e avid de părerea autorităţii. A „şefului”, care nu eşti tu, aşa că fă linişte. Am mai avut noi, în regimul cică de tristă amintire, dar regretat intens de o masă critică, academicieni (mult peste noi, vezi bine, simpli opiniomani) analfabeţi.

Modelul comportamental al omului de succes actual, ubicuu la TV şi cu grave sincope de memorie la completarea declaraţiei de avere (totul indiscriminabil legat de studiile aproximative, la „particulare”), trimite la mediul propice tuturor pescuitorilor în ape tulburi: tranziţia. În speţă, tranziţia ce-l ţine captiv pe homo caragialiensis comportă aspecte ale faptului-de-a-fi-recent, căci „noul regim constituţional”, şi în general, emergenţa altei dimensiuni etice (a dialogului, a interdependenţei, v. tensiunea cupoanelor din Situaţiunea) îl predispun la adamisme de tot felul. Astfel s-ar naşte şi o pistă explicativă rezonabilă privind „drăgălăşenia” personajelor lui Caragiale, violenţa lor benignă şi, mai ales, „prospeţimea” incomparabilă. Probabil că toate aceste lucruri acablante vin din absenţa sentimentului de culpabilitate şi a ideii de sacrificiu, constante sesizate tăios de un Eugčne Ionesco. Ca anti-elitist, confundând pe a fi cu a fi perceput şi mergând, evident, pe principiul anything goes, Mitică şi variaţiunile sale se înscriu în paradigma omului recent descris de H.-R. Patapievici. Insul novissim, atunci ca şi azi, e super-relaxat. Are conştiinţa, cu vorba lui Ionesco, „uimitor de liniştită”, pentru că proteismul său îl fereşte de turbulenta privire spre interior. Parcă ar vieţui în perioada anterioară muşcării din mărul interzis. Nu are ataşamente, deci nici îndatoriri, care, dacă apar, sunt „sublimate” printr-o „exaltare maniaco-depresivă”. Autorul Omului recent îşi nuanţează ideea acestei energii (sau prostraţii, după caz) maniacale prin configurarea unui mutant care „nu mai posedă o natură, ci un complex, hedonist orientat, de tropisme indolente”.

Aş reţine prioritar termenul de indolenţă, numai bun să refuncţionalizeze tradiţionalul binom instaurat de mărturisirile lui Caragiale însuşi cu privire la personajele sale: „Uite-i ce drăguţi sunt” versus „Îi urăsc, mă”. Într-adevăr, logica interpretaţională – şi nu vreun impuls asezonat de political correctness – ne sugerează să vedem sensul „slab” al oricăreia dintre cele două autoglosse. Lache, Mache, Miţa et comp. se situează dincolo de ură sau „dulceaţă”, aşadar dincolo de bine şi de rău, căci lipsa implicării evacuează, automat, principiul thetic. Or, fără conturarea vreunei dimensiuni structurante, doar pe terenul tropismelor, nu avem „sancţiuni”. Lui Proteu nu-i poţi „reproşa” nimic; cel mult, dezesperat, îi strigi numele, la care poate oricând să nu răspundă, pe motivul că ai ţintit greşit (v. românescul „mă confunzi…”). Sau răspunde nestrigat, băgându-şi nasul unde nu îi fierbe oala, poltron şi locvace. Practic, este primordial un alunecos – întrebat, pragmatic, de vrea de fapt, el dă replica definitorie pentru relativizarea tuturor celor omeneşti, precum Cetăţeanul turmentat: „eu nu poftesc pe nimeni, dacă e vorba de poftă…”. La asemenea ripostă „perfectă”, curat de tranziţie, prindem de veste că emitentul nu e doar o categorie culturală a „rostogolirii” levantine, cum îi zice G. Călinescu efectului de (auto)mistificare.

Să nu pierdem din vedere că ansamblul schiţelor se pretează şi asimilării cu un Bildungsroman sui-generis. Adulţii „ameţiţi” şi agresivi au fost odată, fatalmente, tineri „talentaţi”, iniţiaţi timid la subterfugii „simpatico” („Să-mi dai cinci poli”, îi zice Niţă Ghiţescu lui Ghiţă Niţescu, în Triumful talentului, ca să aplice o „combinaţie mai bună” la concurs). Au fost, cum altfel, „puişori” dedaţi la tresăriri cvasi-epileptice (D-l Goe urlă sau se încruntă dictatorial „Eu vreau să vie!”) ori la insolenţe colorate vicios în proximitatea autismului. Copilul din Vizită..., în entropia lui, hărţuieşte musafirul, ca unii dintre picii terorişti ai lui Chaplin, emiţând vocabula ce va deveni, la noi, mod universal de a răspunde la un eventual reproş: „Da’ tu de ce tragi?”. Acest teribil de eficient „Da’ tu de ce...?” patronează astăzi polemicile, ordonează etajele injuriei şi, nu în ultimul rând, îl determină pe cel lucid (cu prototip în naratorul din Grand Hotel „Victoria Română”) să ocolească disputele de teama maculării. Oricând poţi da peste parteneri de dialog gen Leanca văduva sau „amicul” trăgător de palme.

Textele pe teme „şcolare” ale lui Caragiale propun „proştovani” fără dramatism, mici lichele, ca Ftiriadi, în curs de înstrăinare faţă de dialogul normal, repetenţi salvaţi în ultimul moment, happy ending care ne face să vedem, nu-i aşa, cu înţelegere, zbaterile mămicilor care nu-şi abandonează odraslele. Apropo de faza copilăriei, imposibilitatea obiectivării dascălului (şi, prin extensie, a oricărui evaluator) constituie un motiv fundamental la Caragiale. Comportamentele locvace, înveselitor-triste ale maturilor săi Lache şi Mache nu cresc decât dintr-un humus impermeabil la ideea de autoritate. Cititul torsionat, doar sub presiune, evocă nişte ani de ucenicie suspendaţi. Dar autorul, sceptic şi concis cum îl ştim, nu insistă pe studiul de caz, preferând să folosească sintagma „poemă pedagogică” pentru configurările corupţiei (Cele trei zeiţe). Cum lucrurile încep să ameninţe cu omogenizarea socială, de semn mahalagesc, ţopist, sub care diferitul este exclus, cetăţeanul întrevede, în abisul său, posibilitatea, pentru el paradisiacă, a instaurării ordinii. Doar că lipsa educaţiei îl face să dea un referent disperat: „– Ştii ce-ar trebui la noi? zice Nae. – Ce? – O tiranie ca în Rusia...” (Situaţiunea).

„Ori toţi să muriţi, ori toţi să scăpăm!”, exclamă un Mitică/ Lache/ Mache. Mircea Iorgulescu adnotează această disimetrie simplu, dar memorabil pentru starea celulei româneşti (să ne amintim că un intelectual mai presus de suspiciune în ce priveşte patriotismul, precum Titu Maiorescu, „risca” să afirme că „celula românească nu rezistă”): „... diferenţă ce provine dintr-o atitudine morală: dezimplicarea în eventualitatea eşecului şi implicarea în eventualitatea succesului”. Cam atât despre „isteţimea” care te cocoaţă.