Iată ce susţine E. Lovinescu acum mai bine de 90 de ani: „Cu mijloacele de răspândire instantanee ale timpurilor moderne, puterea de difuziune a imitaţiei a devenit aproape nelimitată. /…/ Caracteristica epocii noastre e tendinţa de generalizare şi de uniformizare a obiceiurilor şi a instituţiilor. Acest proces de unificare e, negreşit, ireversibil, deoarece nu mai putem concepe, fără un cataclism social, revenirea de la identitatea aproximativă a unei Europe cuprinse de o adevărată contagiune civilizatoare şi, deci, nivelatoare, la o diversitate regională”. Că textul sună ca şi cum ar fi redactat astăzi, nu e nevoie să demonstrez. Şansa noastră era, cum se vede, definită şi ranforsată ştiinţific, ideea generală a sincronizării (cu sugestii, desigur, din Gabriel Tarde), bazându-se pe reciclarea/ estomparea patriotismului retrospectiv (ce degenerează uşor în naţionalism exacerbat) care invită pe acea cale nefericită, denumită de Friedrich A. Hayek drumul către servitute. Nu numai laureatul Nobelului pentru ştiinţe economice probează falimentul oricărei iniţiative de planificare autonomă (autoînţelegere xenofobă), ci şi a Arnold J. Toynbee (pentru a numi doar doi specialişti care l-ar fi apărat pe Lovinescu, cel acuzat, şi în epocă şi acum, de diletantism în domeniu).

În Studiu asupra istoriei (vol. IV), Toynbee inserează un capitol iluminant pentru mizeria izolaţionismului aşa-zis păstrător de valori naţionale – Eşecul autodeterminării. Textul este recomandabil tuturor nostalgicilor după epoca când nu mai aveam – motiv de înaltă mândrie şi aleasă simţire – datorii externe. Ca şi Lovinescu (ce voia să-şi intituleze Istoria… în discuţie Procesul de formaţie a civilizaţiei române în veacul XIX – dar numele i s-a părut prea lung), Toynbee va pune în evidenţă, isterizându-i pe marxişti, preponderenţa factorilor spirituali faţă de cei materiali (tehnologici) în configurarea unei civilizaţii. De asemenea, dacă tot am făcut paralela, să amintesc şi suportul religios al complicatei geneze despre care este vorba: Toynbee găsea că civilizaţiile importante se coagulează în jurul marilor religii ale omenirii, în vreme ce E. Lovinescu constată „insuficienţa ortodoxismului ca factor de civilizaţie”. Se citează, în argumentaţia condusă elegant, dar ferm, şi opinia tranşantă a lui Soloviov, replică la pretenţia Bisericii răsăritene că se păstrează mai aproape de Dumnezeu decât de păcătosul pragmatism lumesc: „orientalul se roagă, pe când occidentalul se roagă şi lucrează./…/ Isus Christos a întemeiat biserica nu numai pentru a contempla cerul, ci şi pentru a lucra pe pământ şi a lupta împotriva porţilor iadului”. Letargia naţională, sesizată – din nefericire sau nu?! – şi de călătorii străini, provoacă o cvasiunanimă stupefacţie. Argumentând, de regulă, cu dogme ortodoxe ale abstragerii, omul mioritic, amestec latino-slav, receptează circumspect, murguleţo-moromeţian, cu un fior rejectiv, vântul schimbării. Să rememorăm părerea lui Dumitru Drăghicescu (citat şi utilizat consistent de Lovinescu) dintr-o altă carte fundamentală a culturii noastre – Din psihologia poporului român: „Dintre toate popoarele creştine, de orice rit, românii sunt poporul cel mai sceptic, cel mai puţin credincios”. De aceea, la 1848, moment minuţios şi judicios abordat în Istoria civilizaţiei …, poporul, inerţial şi cu o opinie despre străini ca în Hanu Ancuţei, îi numea pe reprezentanţii înnoirii pantalonari sau bonjurişti pentru că refuzau fustanela orientală şi pentru că, spre deosebire de lâncezeala delicioasă a părinţilor lor, care se abandonau până la autoanihilare (vezi, spre pildă, Săptămîna nebunilor) oţiului ritmului de viaţă oriental, se trezeau de dimineaţă şi, „câtă lipsă de distincţie!” (cum îşi aminteşte N. Gane), erau activi.

Pentru acest activism, în sens goethean, pledează E. Lovinescu, elogiind liberalismul ca forţă revoluţionară chemată de spiritul veacului (saeculum) să facă istoria. Proiectul liberal, pe care criticul nostru, erijat în sociolog redutabil, pariază cu elan necondiţionat, (amendat, la un moment dat, de Z. Ornea, în Tradiţionalism şi modernitate în deceniul al treilea) înseamnă, la bază, revendicare a libertăţii de conştiinţă, exigenţă a statului neutru, conceptualizare şi regularizare a pieţei economice. Un ilustru politolog (discipol al lui Raymond Aron), Pierre Manent, în a sa Istorie intelectuală a liberalismului, notează o frază-cheie pentru investigaţia noastră: „Cuvântul capital este cuvântul influenţă. De când oamenii trăiesc în societăţi, acestea nu se menţin decât prin influenţa, prin acţiunea pe care le exercită unele asupra celorlalte. Cu cât această acţiune este mai vie şi mai diversă, cu atât societatea este mai civilizată, cu atât omul îşi dezvoltă facultăţile”.

În polemica sa cu variantele tradiţionalismului (neojunimism, neoconservatorism, ţărănism, gândirism şi năism incipient), Lovinescu a decis, simţind importanţa capitală a confruntării, o structură tripartită a cărţii lui, pentru a-i favoriza impactul. Secţiunile (Forţele revoluţionare, Forţele reacţionare, Legile formaţiei civilizaţiei române) beneficiază de subtitluri analitice, paratextul funcţionând ca un excelent vademecum prin arcanele eruditei, dar fluentei desfăşurări, atât istorice, cât şi taxonomice. Arheologia tradiţionalismului nostru (cu prea puţina sa … tradiţie) indică faptul că apărătorii pasionaţi ai establishment-ului cultural şi ideologic etalează un romantism social şi poetic, apt să explice formele vieţii revolute, când nu folosesc goarna şi cădelniţa ca arme de luptă tipice „inadaptabililor împotriva mersului firesc al societăţii noastre”. Un tradiţionalism real, expurgat de paseism şi idilism, presupune existenţa unei epoci clasice, „de superioritate incontestabilă şi prestigiu moral”. Cu alte cuvinte, Lovinescu identifică mentalul hrănit de cultul eroilor şi de mitul patriei (etern) primejduite, pândite de comploturi şi planuri expansioniste, cu reacţiunea antiliberală. Merită apreciat, probabil prioritar, efortul lovinescian de a exorciza spaima de Celălalt, perpetuată de impunătorul adagiu „Cine-a îndrăgit străinii/ Mânca-i-ar inima câinii”. Contra mesajului autoritar şi xenofob se ridicase în epocă şi Ştefan Zeletin, încurajând „importurile” ideologice şi economice de tip capitalist (în Burghezia română. Originea şi rolul ei istoric, din 1925).

Demn de consideraţii superlative este – între alte aspecte, destule – şi militantismul dezinteresat practicat de E. Lovinescu, ieşirea sa în agora cu o teză reformatoare curajoasă – el, un homo aestheticus, criticul-artist prin excelenţă! Da, autonomie a esteticului, dar nu fără fixarea unui cadru mai larg în care această autonomie să-şi atingă scopul: întemeierea de valori democratice, principalul alibi al demersului intelectual. La un moment dat, raporturile de forţe sunt disociate explicit, chiar cu entuziasm (un entuziasm specific omului lipsit de superstiţii de castă, deci patriot transgresând doctrinele politice): „Civilizaţiile antice au apărut în Răsărit; de aici: ex oriente lux! Când, pe ruinele «haosului etnic» al decadenţei romane, a apărut blondul german ca principiu configurator al noilor naţionalităţi şi civilizaţii, lumina a venit din nord: ex septentrione lux! În veacul şi de la locul nostru, lumina vine din Apus: ex occidente lux!”.

Mi se pare că realităţile anilor actuali, raportate la sistematica sincronismului, ţin loc de orice alt comentariu. Cred că Istoria civilizaţiei române moderne reprezintă unul dintre reperele esenţiale ale momentului, atât pentru lansatorii de teorii melioriste, în speţă, politicieni, cât şi pentru votantul în sens larg, acela care ar dori cu adevărat să scape de sindromul cetăţeanului turmentat, altfel om practic, doar confuz când vine – şi vine, periodic – întrebarea cu serioase urmări: „eu... pentru cine votez?...” (actul IV, scena VIII, act teribil, monşer, bun de citat, în continuare, integral, pare-se, mai ales pentru că mai apare şi panaceul „iartă-mă”).