Multe, prea multe disfuncţionalităţi întâlnim în lectură, în discursul public şi, până la urmă, în ceea ce se cheamă, îndeobşte, înţelegerea lumii în care trăim cu toţii, civili, baroni, responsabili, autişti, turişti sau apolitici. Nu e musai să fii doctor în psiholingvistică pentru a şti că a citi cu poticniri (la neologisme, la cuvinte mai lungi de trei silabe) şi prezenţa copioasă a dezacordului sau anacolutului în fraze trădează o evidentă lipsă de antrenament al creierului, deci, foarte probabil, o şcolaritate încheiată prematur, precar, sau prin cumpărări de diplome diverse. Oricum, la toţi indivizii pe care îi vedem bâiguind (exceptăm, sigur, chestiunile medicale) e vorba de o relaţie proastă cu şcoala, vizibilă, în cazurile în care respectivii sunt şi decidenţi, în tratarea cu indiferenţă sau cu dispreţ a dascălilor, şi nu mă refer doar la alocarea bugetară care nu respectă legea. Tot discutăm despre asta, dar lucrurile par înţepenite în slava stătătoare a antipatiei faţă de instituţia magisteriului. Profesorul e asimilat, de largi categorii, persoanei care îţi (poate) face observaţii, de care un ins cu părere bună despre el, recte consolidat financiar sau politic, nu are trebuinţă. Dimpotrivă.

Din atare unghi, în treacăt fie zis, criticul literar se află într-o situaţie similară aceleia a dascălului. De aceea, încă vedem făcută o distincţie pernicioasă între scriitor şi critic, de parcă cel din urmă nu ar fi şi el un creator şi, mai grav, de parcă cei care fac, cu obidă, segregarea menţionată, n-ar fi auzit de glosele, circulante, iarăşi, prin şcoală (în ipoteza că o frecventezi!) ale lui G. Călinescu despre ce înseamnă, în general, actul creaţiei. Lasă că unii nici nu au citit, să zicem, texte precum Istoria literară ca ştiinţă inefabilă şi sinteză epică. Însă, la o adică, îi dau zor cu citarea divinului critic la diverse ocaziuni unde se şi filmează şi/sau li se vând cărţile.

Un bun ghid pentru ceea ce ar însemna lectură bună rămâne, în continuare, cartea lui Matei Călinescu, A citi, a reciti. Către o poetică a (re)lecturii. Acum noi utopizăm, un pic, întrucât mesajul nostru nu ajunge la aceia care chiar ar avea nevoie de o revizuire de sine, în sensul respectării Cuvântului – scris, rostit, nu importă. Să citeşti bine, fără bâlbâieli, înseamnă să gândeşti bine, şi asta presupune antrenament zilnic. Altă cale, pare-mi-se, nu există. Muşchii minţii au nevoie de sală (de lectură) cel puţin la fel de mult ca cei fizici, cu diferenţa, notabilă, că aceia din urmă au viaţă, vai!, limitată rău.

Savantul invocat face parte din categoria, puţin numeroasă (el e afin lui Virgil Nemoianu, Paul Cornea, Toma Pavel, Ştefan Stoenescu) a celor capabili să teoretizeze seducător, lis, transparent. Şi, de fapt, îşi propune să ofere răspunsuri pertinente la eternele întrebări cum să citim?, şi, desigur, ce este valoarea?. Strategiile utilizate sunt centrate pe protocolul descoperirii, sau, cum îi spune însuşi autorul, pe secretivitate, numic altceva decât „tăinuirea calculată şi selectivă a informaţiei”. Important este, în fond, să afli o cale de a comunica despre comunicarea ascunsă. Astfel că, fie că îl chestionează pe Borges, Nabokov sau Mateiu Caragiale, pe Proust, Robbe-Grilllet ori Freud, hermeneutul ţinteşte la idealul de citire a sinelui, sau, focalizând, propune o experienţă realmente provocatoare: „...cititorul postulat în paginile acestea este invitat să mediteze – în aceeaşi modalitate generală a lecturii sinelui, dar cu accentul pe experienţele-i literare proprii – la una dintre posibilităţile majore, deşi des ignorate, deschise de lectură : actul (re)citirii şi epifaniile sale”. După cum se observă, străvechiului gest al cititului i se promit recompense din acea speţă, rarisimă, a revelaţiei, aproape de convertire, aproape de un scenariu religios, cu fiecare profan convins de către un avizat că merită să te iniţiezi prin cărţi, dacă ajungi la o lectură bună.

Dar ce este, în definitiv, s-ar întreba oricine, o lectură bună? Nu cumva conceptul sună măreţ, acoperă totul şi mai nimic? Intuind pericolul definirilor fluide, dar rezonante, Matei Călinescu concede că, practic vorbind, cea mai simplă caracterizare pare a fi şi cea mai hedonistă. Cu alte cuvinte, căutata, de către toţi, lectură bună implică producerea unui maximum de plăcere, cu amendamentul că respectiva plăcere se situează, totuşi, individuală fiind, între lectura „gânditoare” şi cea „frivolă”. Drept care românul îl citează pe W. H. Auden, cu o remarcă prizabilă şi de către tineri (aspect deloc de neglijat, am zice): „Plăcerea nu este câtuşi de puţin o călăuză infailibilă, dar este cel mai puţin supusă greşelii”.

Felul în care Matei Călinescu ştie să „umanizeze” diferitele aspecte ale unor nesfârşite discuţii cu miză epistemologică ni se pare cu deosebire ofertant. Astfel, în principiu, logica prospectivă a citirii se arată „inferioară” logicii retrospective a recitirii (a lecturii structurale). Dar, comentează, cu umor, cercetătorul, deşi specialistul va sări peste tot ce este recognoscibil într-o carte, dorind să vizualizez rapid teza şi să aprecieze calitatea, el poate fi frustrat, ceea ce nu se întâmplă cu „fericitul cititor «obişnuit»”, ins al lecturii lineare, captivante, hai să-i zicem generatoare de plăceri „naive”. Ca şi copiii, suntem tentaţi să parcurgem ficţionalitatea cu interesul acela teribil, greu simulabil la adulţi (declarat, însă, la vârstele mici) pentru elementul simbolic, pentru transpoziţie, pentru orizontul lui ca-şi-cum (make-believe, als ob). Specializarea „toceşte” inevitabil simţul adamic al uimirii, dar asta survine în cazul oricărui individ cu oarecare „trecut” social şi, implicit, pedagogic. Nu e mai puţin adevărat că şi avizaţii sunt pasibili de a cădea în plasa aparenţelor, de a formula, chiar la relectură, ipoteze inadecvate (sau „abducţii”, cu termenul lui C. S. Peirce). Dar totul ţine de jocul împrejurărilor, niciun tip de cogniţie nefiind infailibil. Faptul că autorul înţelege să nu absolutizeze propriile ipoteze în privinţa (re)lecturii recomandă, între altele, studiul drept unul – râvnit stadiu! – dintre cele care vor fi mult citate şi supuse dezbaterilor, oricum, indispensabile oricărui literat ce se respectă.

Se cuvine menţionat faptul că micile reflecţii de mai sus reprezintă o reacţie – aş zice de cetăţean, nu neapărat de literat – la relele practici la care e supusă limba română în spaţiul public. Nimic nou sub soare. Asta s-a mai tot spus, până la saturarea urechilor celor mai răbdătoare, însă unii ne-am încăpăţânat să credem că poate începe, măcar acum, o oarecare mutaţie mentalitară, în direcţia restabilirii prestigiului şcolii şi a „nesuferitelor” ei apucături, începând cu pledoaria pentru lectură. Mă tem, totuşi, că înţelegerea cărţii, ca şi înţelegerea lumii (adică, ce să mai ocolim!, a educării lumii), se mai amână puţin. Ca să nu părem defetişti, vezi datele oficiale despre „adicţia” naţională la librării. Şi mai vezi, iarăşi, numărul librăriilor, mai ales în oraşele mari.