Sentimentul non-apartenenței

Poeme grave ale oscilãrii existenþiale ne propune Liviu Ioan Stoiciu în Pe prag (Vale-Deal), volum apãrut la Cartea Româneascã la sfârºitul anului trecut. Cã autorul trãieºte dramatic toate clipele, veºnic neîmpãcat cu întocmirile acestei lumi, el însuºi fiind primul obiect de nemulþumire, asta aflaserãm încã de la debutul cu La fanion, remarcabil, printre altele, ºi pentru cã nu semãna cu lirismul congenerilor. Nici astãzi retorica sa nu agreeazã ludicul înscris în biografeme, nu-ºi plimbã oglinda de-a lungul strãzii ori a oraºului spre a le „fotografia” strãlucirile coexistânde cu sordidul. Misterul firii se pãstreazã, devoalându-se în formule ce-i caracterizeazã esenþa: aluzia enigmaticã, raportarea la un mare flux electromagnetic al lumii, în care nu poþi decât sã vieþuieºti la modul „naiv”, saltul de la o frânturã de viziune la alta. Eºti tentat sã spui cã mobilitatea ochilor minþii reprezintã proprietatea de bazã a emisiei poetice pliatã pe principiul devenirii, în cadrul cãreia iraþionalul, neprevãzutul ºi uitarea îºi adjudecã partea leului.

La fiecare colþ, oricum, se iþesc semnele morþii, mai mult sau mai puþin descifrabile, dupã sensibilitatea fiecãruia: „...stins, îmbãtrânit la 40 de ani/ cât alþii la 80, bãtut în cap, la/ descântat, cu o «razã de luminã materialã»: vezi/ ºtreangul ãla bãlãlãind încoa’ ºi/ încolo, Vale-Deal? Cã a fost descântat ºi a/ descântat la rândul lui:/ cel puþin aºa susþine, sãtul, adãugând// cã el, unul, sigur e fãcut pe întuneric de Dumnezeu/ din lut cu pleavã ºi balegã, dupã un/ gând ascuns...”. Evident cã ascunse sunt mai toate rosturile ºi desfãºurãrile înconjurãtoare, simple detururi spre moarte, capabile, însã, de a produce uimiri, dacã acceptãm cã uimirea poate fi înscrisã într-un aluat profund sceptic. ªi totuºi, aroma copilãriei ºi narcozele provocate de dragoste mai irigã solul deºertificat al unei fiinþe resemnate, pare-se conºtientã pânã la autotorturare de inutilitatea sa. Când a încercat sã se afirme, s-a dovedit un încurcã-lume, descoperind, de timpuriu, cã nu e înzestrat decât pentru a se submina pe sine. Pe de altã parte, nu au efectul scontat nici mãsurile radicale, precum supliciul plumbului topit turnat în urechi, spre a se verifica dacã mai e în viaþã, sau îngurgitãrile atroce: „am bãut mercur încãlzit, degeaba: era aºa de bun la/ gust” sau „Încãlzeºte o lingurã de otravã. O va lua de la capãt”. De unde senzaþia rãmânerii sine die pe un prag, o situaþie deloc invidiabilã mai ales în condiþiile când nu s-a instalat mizantropia, cât persistã impulsul de a-i mângâia pe cei întristaþi. Impasul apare când se observã cã aceastã mângâiere nu iese, pentru cã nu a fost exersatã niciodatã pe sine. În schimb, sinele e obiºnuit sã suporte dedublãri diverse, sã participe la scenarii racordate la oniric sau la un fel de ºtiinþã difuzã, pe ideea panelectricitãþii: „pripãºit printre nouri, ieºit în evidenþã cu/ un câine viu pus drept/ guler – lãtrând împreunã la lunã./ Cã s-a îndrãgostit ºi nu ºtie ce are de fãcut în/ continuare: nu mai doarme/ nopþile, nu mai are poftã de mâncare, i se face rãu/ numai când se gândeºte cã va fi pãrãsit./ iubirea asta e mai rea ca/ moartea, nu vrea sã o ia de la capãt, urlã. Cã de vinã/ e electricitatea din / naturã, sau electricitatea noastrã cerebralã.// Sãracul, Vale-Deal”. Pânã ºi alter ego-ul sub aspect de câine îl pãrãseºte pe nefericit, nu înainte de-ai lãsa un bileþel pe care stã scris „Aminteºte-þi întotdeauna de mine”.

Frânturile eului se tot despart spre a se reuni pentru a-ºi declara, pe lângã urile ce determinã centrifugalitatea, o stranie iubire, din categoria celor fãrã vârstã. ªi când evolueazã ca un cavaler medieval, „singuratic, plin de cãinþã, privind/ în continuare în gol”, Vale-Deal e tot descurajat de probele prin care ar trebui sã treacã pentru „înãlþare”. Încordarea este iarãºi o constantã a imagisticii lui Liviu Ioan Stoiciu – pânã ºi visele pãstreazã din regimul diurn o dârã incomodã, întrucât creierul nu vrea sã se debranºeze, nici dacã cineva þi l-a scos ºi îl vezi lângã tine, pe noptierã, „într-un castron”. Un poem, de altminteri, e intitulat Nu mai gândi atât!. Unele pãrþi gânditoare cãlãtoresc prin trecut, reviziteazã Adjudu Vechi al copilãriei, altele survoleazã pragul ºi aduc veºti neliniºtitoare din tãrâmul umbrelor prezente sau viitoare. Or, încordarea face bunã vecinãtate cu spaima, ºi orice dimineaþã, conotatã pozitiv de majoritate, ridicã întrebarea capitalã: cum ne vom trezi? Vom fi tot noi sau ni se va întâmpla, mai ales dacã noaptea a fost agitatã, ca lui Gregor Samsa? Ceva mai seninã, dar tot sub zodia amãrãciunii, se dovedeºte privirea în spate: „Vedeþi puºtiul ãla care stã pururi în/ vatra focului,/ vânturându-i cenuºa cu cleºtele, cu ochii în gol?/ Acela sunt eu, care am trecut. Gustul/ cenuºii însã a rãmas/ neschimbat”. Relaþia cu trecutul inocent e vãzutã privilegiat, ºi i s-a acordat chiar spaþiul unui întreg volum, Pam-param-pam (Adjudu Vechi), apãrut în 2006, unde autorul face ºi o mãrturisire finalã: „Aflat la vârsta decadenþei, era normal sã fi resimþit în amintirile mele din copilãrie, din reflex, un motiv de salvare de la dezastru. Totodatã, fascinaþia dezastrului personal [...] nu se putea sã nu ascundã ºi un dinamism interior al dezagregãrii, incontrolabil, dar de un farmec nebãnuit...”. Cum se vede, tonurile evocãrii s-au întunecat între timp, puºtiului fãrã griji majore i s-au estompat contururile, rãmânând sã se impunã, treptat, ideea unui continuum de neºanse.

Tot nespusul joacã rolul cel mai important în aceastã poveste a aproximãrii pragului, mai întâi, pentru cã nimeni, indiferent de înzestrare, nu are darul prezicerii, apoi pentru cã poetul însuºi preferã discreþia, ºi se prea poate sã fim nevoiþi sã ghicim anumite lucruri, deoarece scriitorul are „acasã o bibliotecã în manuscris”. Cine ar putea ºti, fãrã voia lui, ce se aflã acolo, câte alte perspectivãri ale pragului? Intervine ºi plictisul sau, mai degrabã, teama de plictis, de Acelaºi traseu, cum sunã titlul unei poezii. Senzaþia apãsãtoare de déjà connu dã alarma în legãturã cu instalarea vedeniilor – un drum fãcut, cvasi-ritualic, prin Parcul Carol, e suspectat cã, de fapt, nu existã, iar chipurile întâlnite pot fi, foarte bine, spectre. Pot funcþiona ca fantome necesare unui surogat de viaþã,  a cãrei inconsistenþã este cel mai bine explorabilã, din câte rezultã, odatã ce te instalezi pe prag. E, atunci, vremea bilanþului, moment în care lista cu pierderi câºtigã detaºat: „mâine trebuie sã ridic un plic mare de la/ poºtã, sosit din secolul/ trecut, pãstrat la Securitate, mi se telefoneazã. Te/ cãieºti, Vale-Deal? Mã cãiesc. De când/ aºtept eu veºti rele care sã nu mai fie valabile azi, ci/ în trecut... Stau la taifas cu/ mine însumi, cu douã pahare în faþã pline cu/ neîmpliniri, ciocnesc ºi beau din ele pe rând, cã e ceva ce mã nedreptãþeºte/ din vechine”. Conºtient pânã la durere cã, în jurul sãu, a trãi se rezumã la hranã, credinþe, tehnici, habitat, comportament, Vale-Deal îºi doreºte traiul acolo unde îºi gãsesc loc valoarea ºi mântuirea. Citim (încã) o carte livratã nouã de un poet întreþinut, chinuitor ºi întremãtor, în acelaºi timp, de versurile sale, mãrturia unui martor dezamãgit al istoriei publice ºi personale.