Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Mircea, orbitorul

        de Gabriel Coșoveanu

În cele mai multe cărți ale lui Mircea Cărtărescu este vorba despre copilăria și adolescența sa, cu un Mircișor demn de hipocoristicul cu pricina, descoperitor de lumi, stângaci și curios, visător cu neiertătoare memorie, și încă și mai bun povestitor de ciudățenii. Cu Orbitor. Aripa dreaptă (Humanitas, 2007), revizităm universul derutant al lui Mircișor, care, când nu are „revelații” sexuale, comite boacăne ori, mai degrabă, levitează. Prozatorul fiind excepțional dotat pentru efecte cromatice, face comparații diverse, când cu umbrele amenințătoare din De Chirico, când cu o anumită mișcare a norilor ce i-l amintește pe Ruysdael, dar pictorul care tinde să domine acest tip de imaginar pare Chagall. Indiferent de ipostază, protagonistul îi e binecunoscut autorului, pentru că nu vrea să-l piardă deloc din vedere („Căci trupul tău te uită/Dar tu nu-l poți uita”, cum ar zice un Ion Pillat), iar (deliberat) firava epicitate este generată, cumva paradoxal, prin descrieri de stări. Băiețelul de patru ani, nubilul căruia cei mai mari îi spun bancuri scârboase ori îi fac propuneri indecente, bărbatul la derutanta revoluție din decembrie ’89, și evident, eul creator, care îi circumscrie pe toți, înfățișat în relația sa devorantă cu scrisul – toate aceste momente comunică între ele, detalii diverse își răspund uneori peste multe pagini, astfel încât acest mixtum compositum, botezat roman, atestă un filon narativ aproape de modalitatea unui thriller, cu structura sa de puzzle și cu multa atenție acordată construirii de piste false.

În linii mari, orbitor ar fi tot ce ține de clarificarea de sine („pielea mea reprezintă granița lumii”), de la identificarea dorinței de reîntoarcere în uterul protector, până la clarificarea tentației transsexuale (ax narativ în Travesti) sau la descoperirea faptului că toate sunt indiscriminabil legate de toate, prin organizări simetrice teribile, aspect observabil în străvechiul simbol al fluturelui. Tocmai pentru că există atare conștientizare, chinuitor-emoționantă, a solidarității lucrurilor, abundă imaginile enorme, holistice, la Cărtărescu, atât în volumele precedente din trilogie, cât și în Jurnal sau în Nostalgia. De la ce se vede prin tripla fereastră „ce dă în Ștefan cel Mare”, știută cititorului, cum spuneam, din alte scrieri, se ajunge rapid la un filmuleț cu apocatastaza, cu prăbușirea până la ultima piatră a Babilonului și Alexandriei, a Urukului și Avalonului. În altă parte, saltul năucitor de la amănuntul cenușiului comunist se face prin aglomerare de elemente biologice, iar de cele mai multe ori, prin tulburătoare, în ezoterismul lor aparent, perspective asupra oamenilor din unghiul chimismelor ce-i mână în viață, cu o avalanșă de termeni din speciala zonă a medicinei. O vedem pe fata impetuoasă din tabloul lui Rosenthal, deambulând în Bucureștiul secolului XX, reînviată ca nouă Revoluție română, înaltă de zece metri, stârnind pofte unor pigmei (contrarevoluționari, vezi bine), care o și violează. Nu e singura cvasi-alegorie din carte. O statuie, de data asta, din bronz masiv, cea a lui Lascăr Catargiu, își părăsește soclul și face țăndări vinovate uși domestice. Tot registrului concret-recognoscibil, dar cu proiecții fabuloase, îi aparține tabloul gigantic din final al unei săli cât lumea (amorsa e Casa Poporului), din care pornesc inextricabile și misterioase coridoare în toate părțile, aspect care te duce cu gândul la minele din Moria și la imaginarul lui Tolkien, în general. Real și fantastic, fizic și celest stau însă sub semnul fluturelui, socotit, din vechime, prin arhitectura sa, purtător al duhului, și, în consecință, al tuturor celor ce sunt, văzute și nevăzute: „Simetria rămânea cea mai tulburătoare iluzie de pe lume, vrăjitoria cea mai adâncă a minții noastre. Ea crea pretutideni fluturi, fluturi cu aripi identice și neasemănătoare. Orice oglindă era un fluture, muchia ei de sticlă era corpul, iar cele două lumi, fiecare virtuală pentru cealaltă, căci realitatea nu e datul cel mai simplu, ci constructul cel mai complex al minții, – aripile întinse multicolor, de-a curmezișul lumii. Emisferele cerebrale erau un fluture, boțit și-nghesuit sub țeastă, dar care odată avea s-o sfărâme și să-și întindă aripile triumfător. Femeia și bărbatul închipuiau împreună un fluture tandru și seducător, de-o parte și de alta a umanității noastre virtuale. Binele și răul erau fluturi despărțiți de axa de simetrie a unei săbii atât de ascuțite, că tăișul ei se despica permanent pe el însuși”.

A sesiza asta reprezintă un fapt din registrul orbitorului. Holisticul, în sine, este orbitor, și, în principiu, orice intuiție de atotcuprindere intră în aceeași sferă. Ca „aplicație” a vrăjii simetriei, se dezleagă, după multe detour-uri, misterul unui Victoraș, pierdut din fragedă copilărie, ajuns, natural, pe meleaguri îndepărtate, la stadiul de Victor și la acela de combatant feroce și amoral în Legiunea Străină; el nu este altcineva decât geamănul lui Mircișor-Mircea, regăsit, într-un târziu, după revoluție, cât frații să poată alătura cele două jumătăți de fotografie în care se găseau, bebeluși, unul în brațele mamei, celălalt în brațele tatălui. Este limpede că actul reîntregirii fotografiei ține tot de imperiul orbitorului. Lumea se cutremură la fiecare reconfirmare a forței dublului, a victoriei sale peste ere, toți se-ngrămădesc „în jurul nostru să vadă Minunea”. Refacerea simetriei corespunde scenariului mântuirii omenirii, în rînduri unde se recunosc imediat procedurile cărtăresciene din Lunetistul, să zicem, dar și din Gemenii (fraza circumvoluționară, autentică perioadă, timbrul puternic evocator, biblic sau de basm, racordul subit la categoria macro, sabotarea modurilor de agregare a universului prin ubicuitatea metamorfozei, provocarea haosului pentru a instaura cosmosul): „Și poza străveche, decupată din acea lume, martoră a ei și cale către ea, străluci deodată cu o forță distrugătoare, topind totul în jur, volatilizând personajele iluzorii ale cărții ce tocmai se termina, zburând în țăndări edificiul de cristal, spulberând pământul, constelațiile și galaxiile ultraîndepărtate, anihilând structura spațiului, a timpului și-a cauzalității, așa încât fața cealaltă a covorului, doar conștiință și numai lumină, izbucni și se reinstală acolo unde fusese întotdeauna, acolo unde n-avuseserăm ochi de văzut ca s-o vedem și urechi de auzit ca s-o auzim, nu în afară, ci-n interior, nu în jurul țestei, ci înăuntrul ei, într-o lume densă, într-o lumină densă, arzând orbitor, orbitor, orbitor...”

Este chiar finalul trilogiei, masivă depoziție a unui ultrasensibil ultragiat, a unui om care încearcă, prin ordalia scrisului, să sublimeze traumele comunismului grotesc (pe care românul îl „arunca” în derizoriu prin eternele bancuri), probă a vitalității obsesiilor romantice, puse în pagină în același stil al des-centrării discursului și al difracțiilor multiple, încât ai zice că hârtia de scris folosită de Cărtărescu barochizează instantaneu. Întregul Orbitor este un suspin după armonia originară, întrevăzută, fulgurant, de către scriitorul (ori savantul, câteodată, dacă ne gândim la un Prigogine) frământat, speriat aproape, de improbabilitatea relaționării gîndului cu actualizarea lui, riscul fiind cel al ilizibilității: „Nu sunt în toate mințile. Pe măsură ce scriu, măduva îmi scade în șira spinării. Asta am fost toată viața, un instrument de scris în mâna Ta. Pe care-ai să-l arunci când nu mai poate înnegri pagini cu spermă, sânge și lacrimi. M-ai strivit pe pagină, încet-încet, m-ai stors de puteri și de sevă. Ai scris cu neuronii mei, ai format bucle din venele mele. M-ai proiectat întreg în cartea asta ilizibilă, în care Mircea scrie despre Mircea, care scrie despre Mircea [...]”. Orbitorul este, până la urmă, domeniul sinelui, al oricărei forări îndeajuns de crude în ființa care învață să se compună în lume, descompunându-se în text.

© 2007 Revista Ramuri